Frica
https://www.ziarulmetropolis.ro/frica/

Nu-mi place textul piesei „Cui i-e frică de Virginia Woolf?“. Am acest drept. Fără să fiu radical: nu cunosc nuanţă în inviolabilitatea acestui drept. Ştiu că acest text face figură de capodoperă şi ştiu şi de ce.

Un articol de Andrei Crăciun|26 februarie 2014

Nu-mi place textul piesei „Cui i-e frică de Virginia Woolf?“. Am acest drept. Fără să fiu radical: nu cunosc nuanță în inviolabilitatea acestui drept. Ştiu că acest text face figură de capodoperă şi ştiu şi de ce.

Succesul comercial dat de vedetele marelui ecran american Richard Burton și Liz Taylor nu mă impresionează. Rămâne un succes comercial american. Și hamburgerii au succes, dar asta nu-i face altceva decât hamburgeri. Cât despre cultura de masă dincolo de Oceane, dreptatea îi revine Antoanetei Ralian care mi-a spus într-o după-masă de primăvară aceste cuvinte.

„Cui i-e frică de Virgina Woolf?” este un text, cu tot respectul, domnule Albee!, mediocru, care a avut șansa unui marketing excepțional. Pare să spună adevăruri fundamentale, dar cade în toate capcancele manierismului din teatrul absurd, căci, da, există manierism și capcane până și aici.

„Cui i-e frică de Virginia Woolf?” încearcă, fără să reușească, să dea răspunsuri marilor întrebări, întrebărilor esențiale pe care le poate cunoaște un om. Încercarea e temerară, dar atât.

„Cui i-e frică de Virgina Woolf?” vorbește despre dragoste, despre alienare, despre trădare, despre oameni defecți, din viciu și din excesul ambițiilor. Se bea cumplit în corpul piesei.

Este, în acest punct, o bună pledoarie anti-alcool. Cuplul Martha-George, deși a făcut carieră în teatrul american, nu se ridică peste niciunul dintre clișeele care ne anunță universitarii penibili ai anilor `60: oameni obosiți, navigând în siajul unor idei tot mai vechi, fără alt orizont în afara demenței.

„Cui i-e frică de Virgina Woolf?” are numeroase fracturi logice, îndeobște utile poeziilor și revoluției suprarealiste. Păstrând convenția, putem vedea aici, în absurdul textual, o nobilă încercare de înnoire. Nu e, totuși, cazul: „Cui i-e frică de Virginia Woolf?” nu reușește să găsească aurul care se ascunde, uneori, în notele de subsol ale derapajelor din firesc.

Nu vreau să fiu excesiv. Încerc, doar, să explic o opțiune. Piesa izbutește, în fine, să spună ceva consistent despre singurătatea absolută. N-avea dreptate Sartre. Infernul nu e în ceilalți. Personajul Martha o știe, personajul George o află, poate, chiar în noaptea marii beții.

Echilibru instabil

Nu trebuie să fim nedrepți, însă, cu spectacolul de la Godot Cafe Teatru. Măcar doi dintre cei patru actori reușesc să se ridice peste textul lui Albee. Florina Gleznea e o actriță care deja a confirmat. Am văzut-o pe mai multe scene și de fiecare dată, deși am căutat fisuri însemnate în jocul ei, n-am găsit niciuna. Face din Martha nu o femeie abjectă, ci una demnă de milă, dacă nu de iubire.

George se poate juca în multe feluri. Poate să fie un bărbat aristocratic în fiecare gest, cu vestuța lui de lână, de profesor care nu poate, dar nici nu vrea, să se așeze în fruntea catedrei de istorie a unei universități mici. Ionuț Grama face un George memorabil, capabil de emoții brutale. Ceilalți doi actori din spectacolul regizat de Mariana Cămărășan și Alexandra Penciuc, Sînziana Nicola și Emil Măndănac, încearcă să se ridice la înălțimea cuplului Gleznea-Grama și, uneori, deși rar, reușesc. Timpul curge însă de partea lor.

Pot să înțeleg de ce „Cui i-e frică de Virgina Woolf?” rezistă de cincizeci și doi de ani în preferințele publicului. E ceva de care Albee se apropie periculos. Nu ajunge acolo – în acel punct al inimilor noastre în care suntem toți vulnerabili, dar, la un moment, firește culminant, ajunge aproape. Apoi, ratează, se îndepărtează. Următoarea sa piesă, după “Cui i-e frică de Virgina Woolf”, se numește “Echilibru instabil”. Probabil că o cheie de lectură adecvată a esteticii sale găsim abia acolo.

Ana

S-a întâmplat ceva frumos, tulburător aproape, pe parcursul reprezentației la care m-am nimerit. Stăteam chiar lângă ușă, ușa pe care se intră, dar se și iese, îndelung. La un moment dat (dat de cine?, de unde?), aceasta s-a întredeschis și în crăpătura aceea a apărut un cap de copil. Era o fată. O cheamă Ana, vine din Ferentari, în fiecare seară, să ceară bani celor care se perindă prin Centrul Vechi. În momentele de neatenție ale organizatorilor de spectacole, îi place să crape, așa, ușa și să privească piesele de teatru. Are zece ani.

Cândva, pe la jumătatea secolului trecut, un mare scriitor a publicat această frază groaznică: „Dumnezeu n-are nevoie de artă”. Era la puțin timp după apocalipsul din Al Doilea Război Mondial. Marele scriitor se înșela.

Foto: Bogdan Stanciu

30
/09
/22

Capul de afiș al programului reprezentațiilor lunii octombrie la Teatrul de Artă București este concertul de jazz „Sketches Of The Other Side” al tânărului muzician Ștefan Stoianovici, într-o formulă de trio (alta decât band-ul Ștefan Stoianovici Trio), pe 7 octombrie, de la ora 19.00.

30
/09
/22

În cadrul Festivalului Național de Teatru, desfășurat în perioada 5-13 noiembrie, Radu Apostol – regizor de teatru și Florin Fieroiu – coregraf vor coordona un atelier interdisciplinar de arte performative.

30
/09
/22

Programat pe 1 și 2 octombrie în Parcul Dacia, Street Delivery Baia Mare este o pledoarie pentru recuperarea spațiului public în beneficiul oamenilor și un apel pentru dezvoltare comunitară prin politici incluzive, educație și cultură.

29
/09
/22

În octombrie, Teatrul În Culise continuă seria de premiere cu două spectacole pline de amuzament. Pentru că umorul încălzește sufletul și liniștește minea, te ajută să evadezi din realitatea uneori sumbră și-ți oferă ocazia să te joci.

29
/09
/22

Între 30 septembrie și 2 octombrie, în cadrul Nopții Albe a Galeriilor, va putea fi vizitată în sala Auditorium (nivel -1) a MARe/Muzeul de Artă Recentă (B-dul Primăverii nr. 15, București) LIVE, instalația de artă video realizată de artistul vizual Alex Manea (n. 1988), care combină cele două mari pasiuni ale acestuia: arta vizuala și filmele.

29
/09
/22

„Câteva dintre cele mai bune scrieri ale mele sunt despre oameni adevăraţi – nefericiţi, distruşi, îngroziţi. N-am inventat. Şi eu sunt tot aşa. Sunt o fiinţă complicată, ca fiecare dintre noi, cu o mulţime de contradicţii.”

29
/09
/22

Muzeul-Atelier Școala de la Piscu, un proiect care valorifică inteligent patrimoniul local, inițiat de Virgil Scripcariu (sculptor) și Adriana Scripcariu (istoric de artă), se află printre câștigătorii premiilor European Heritage Awards / Europa Nostra Awards 2022, cele mai de seamă distincții pentru profesioniștii patrimoniului cultural european, în cadrul secțiunii „Educație, Formare și Meșteșug”.