Gabriela Adameșteanu: „Ca romancier, ai lumea întreagă!”
https://www.ziarulmetropolis.ro/gabriela-adamesteanu-ca-romancier-ai-lumea-intreaga/

Un interviu-eveniment cu scriitoarea Gabriela Adameşteanu, pornind de la cel mai nou roman al său – „Fontana di Trevi” (editura Polirom, 2018).

Un articol de Alina Vîlcan|18 Octombrie 2018

Pe scriitoarea Gabriela Adameșteanu am întâlnit-o la Iași, în zilele FILIT (3 – 7 octombrie). În prima seară a Festivalului Internațional de Literatură și Traducere Iași din acest an, urca pe scena Teatrului Național „Vasile Alecsandri” alături de Sylvie Germain, autoarea franceză care cunoștea succesul încă de la primul său roman, Le livre des nuits, publicat la Gallimard în 1984, același an în care, în România, Gabriela Adameșteanu publica Dimineața pierdută, care avea să-i aducă o recunoaștere unanimă în țară. 21 de ani mai târziu, în 2005, Dimineața… apărea și în Franța, la aceeași prestigioasă editură – Gallimard. Și astfel, romanul acesta dobândea un traseu internațional, care include Israel, Spania, SUA, Italia, Portugalia, Turcia, Suedia, Germania și nu numai, impunându-și autoarea în rândul celor mai importanți scriitori români contemporani.

Până la Dimineața pierdută, Gabriela Adameșteanu mai publicase un singur roman, Drumul egal al fiecărei zile (Cartea Românească, 1975; tradus în franceză, italiană, spaniolă etc.), și un volum de proză scurtă – Dăruiește-ți o zi de vacanță (Cartea Românească, 1979). După Dimineața, știm cu toții ce a urmat și puțini sunt iubitorii de literatură care să nu fi citit fie povestirile din volumul Vară-primăvară, fie măcar unul dintre romanele Întâlnirea sau Provizorat, fie un eseu de Gabriela Adameșteanu, fie revista 22, pe care a condus-o timp de mai bine de un deceniu.

Și iată-ne în 2018, ținând în mâini un nou roman al scriitoarei – Fontana di Trevi! Protagonista cărții este aceeași Letiția Branea, cu care cititorul Gabrielei Adameșteanu este deja familiarizat. De această dată însă, apare în postura de emigrantă care se întoarce în România pentru a rezolva unele chestiuni familiale, ocazie a unei confruntări personale cu torentul amintirilor – de la năluca unei foste iubiri, la zilele Revoluției din 1989, căci romanul este deopotrivă deschis către un trecut cât se poate de românesc, dar și către o lume cât se poate de occidentală, purtându-te în mijlocul Romei – până la Fontana din Trevi! – sau în tumultul evenimentelor de la 11 septembrie, în aproape 400 de pagini care, însă, se sfârșesc prea repede.

Despre Fontana di Trevi, dar și despre anii în care a scris Dimineața pierdută, despre spectacolul montat de regizoarea Cătălina Buzoianu după acest roman, la Teatrul Bulandra, în 1986, despre cum a devenit o scriitoare publicată de Gallimard, despre jurnalism, despre toate acestea mi-a vorbit, la Iași, într-o dimineață la Casa FILIT, Gabriela Adameșteanu.

Fontana di Trevi

Când și cum ați început să scrieți acest nou roman?

Am început cartea, cel mai probabil, în 2005. Eu am găsit în 2006 deja primul fragment publicat în presă. În general, îmi fac cronologia mult mai târziu prin aceste fragmente, pe care le-am publicat din când în când. Bineînțeles că nu aveam titlul ei. Am avut niște titluri intermediare, unul era Gustul acid al libertății. Cartea era oarecum de la început orientată spre anii 90 și spre schimbare. Față de cărțile mele anterioare, e mai aproape. Pentru că în celelalte erau mereu evenimente din timpul comunismului. Acum sunt doar niște rememorări ale personajului principal, deși mă întreb dacă ăsta este personajul principal – Letiția Branea, din romanele anterioare, din Provizorat și din Drumul egal al fiecărei zile.

Și pentru că ați pomenit de titlu, cum ați ajuns la acesta – Fontana di Trevi?

Întotdeauna titlurile cărților mele ies direct din carte, nu le gândesc eu rațional, dinainte, ca la profesoara de literatură, într-un proiect, acum voi scrie despre asta, ci pur și simplu pe măsură ce cartea se configurează de multe ori găsesc o sintagmă sau câteva cuvinte pe care le scot dinăuntrul cărții, din context. Și așa a ieșit Fontana di Trevi.

Nu a fost ceva calculat, pentru că e un obiectiv cunoscut în toată lumea…

Nu, nu a fost calculat. Sanda Cordoș, un critic subtil și bun, care a avut generozitatea să mă citească în timpul scrierii mele, chiar înainte să termin romanul, spune pe coperta a IV-a că este și o carte despre emigrație. Și acesta e sensul din titlu. Fontana di Trevi e o fântână din Roma, în care turiștii aruncă o monedă ca să se poată întoarce acolo, fapt ce devine un fel de laitmotiv al cărții.

Anii în care s-a scris Dimineața pierdută

V-aș propune să ne întoarcem în timp, la Dimineața pierdută, și să ne amintim cumva de anii aceia – ’70-’80, teribili în România, dar dacă nu erau așa, cum ziceați și pe scena FILIT, poate că nu v-ați fi scris astfel cartea. Cum trăiați pe atunci și cum s-a împletit viața omului Gabriela Adameșteanu cu a scriitoarei care a dat acest roman?

E interesantă întrebarea. Anii 70 și anii 80 sunt de fapt diferiți pentru cei care i-au trăit. Anii 70 sunt…

Mai buni?

Mai buni, da. Coincid cu anii unei anumite deschideri. Pentru oamenii trăiți în comunism, care fuseseră copii ca mine în anii 50, cei mai duri ai comunismului, puteau să pară maximum. Nu visai că vei ieși complet de sub Cortina de Fier, cum a spus Churchill. Dar atunci sperai măcar să fie un comunism cu față umană, așa cum vruseseră și cehii, în 68. Așadar, peste anii 70 plutește această speranță de comunism cu față umană. Eu aveam o viață banală, eram redactor de editură științifică, lucru care nu mă entuziasma, dar nici nu mă apăsa foarte tare, decât prin enormele ore de muncă și drumul până la Casa Scânteii. Și în această atmosferă, să spun plictisitoare, și, ce știu eu, din alte cauze mai complicate, pe care scriitorii greu le explică, am ajuns să scriu. Exista în anii ’70-’80 o psihologie, o motivație cât se poate de serioasă a scriitorilor – scriitorii care se luau în seamă, firește, pentru că mai erau și scriitorii care, cum se spune acum, făceau compromisuri, adică lăudau regimul. Dar pentru ceilalți, în sistemul de valori literatura era pe primul loc și erau în stare să sacrifice orice pentru ea. Un sentiment mult mai acut și mai dramatic decât îl au scriitorii de azi care, sigur, aleg să treacă prin diverse greutăți ca să scrie, dar nu mai este totul atât de dramatic. Deci în anii 70 am debutat, într-o atmosferă oarecum calmă. Și, cum am spus și pe scena FILIT, eu am fost un scriitor norocos. Sigur că toată lumea era cenzurată, dar asta nu mi-a distrus cărțile și nici nu mă pot plânge că n-am fost bine primită de colegii mei și de critici, ba dimpotrivă. Din punctul acesta de vedere, literatura a fost realmente un spațiu cu valori stabile și, de altfel, singurul spațiu cu valori stabile în care mă mișcam.

Anii 80 erau din ce în ce mai arzători, cu foarte multă mizerie și o viață mult mai grea. Dar pe mine deja, la mijlocul anilor 80, Dimineața pierdută m-a surclasat. Până atunci am fost multă vreme o tânără speranță. Ajungeai la 40 de ani și încă mai erai o tânără speranță. Ei, Dimineața pierdută era pentru mine un fel de rapidă clasicizare. S-a petrecut după cronica lui Nicolae Manolescu, iar apoi a mai fost o cronică favorabilă, la Europa Liberă, a Monicăi Lovinescu. Și pe urmă spectacolul Cătălinei Buzoianu, despre care toți care și-l amintesc spun numai cuvinte extraordinare și așa și e. Acum va fi readus în atenția publicului în Festivalul Național de Teatru

Lumea teatrului vs. lumea scriitorilor

Într-adevăr, ediția din acest an a Festivalului Național de Teatru îi este dedicată regizoarei Cătălina Buzoianu și, pornind de aici, v-aș ruga să ne povestiți cum a fost pentru dumneavoastră apariția acestui spectacol. Conta cumva pe vremea aceea că un regizor femeie monta un spectacol după romanul unei scriitoare? Sau nu v-ați gândit niciodată la acest aspect?

Nu m-am gândit niciodată la asta. Dar e drept că în mai multe cronici s-a spus despre cărțile mele că ar avea un potențial dramatic, pentru teatru sau pentru film. Dar nu a venit niciun regizor de film (râde). Cătălina Buzoianu a iubit foarte mult Dimineața pierdută. S-a întâmplat că am mers la o emisiune de radio, despre carte se vorbea deja, v-am spus contextul, și după acea emisiune, în care mai erau invitate Cătălina și o actriță, Cătălina m-a întrebat dacă aș fi de acord să-mi facă ea o montare. Eu nu eram deloc sigură că va ieși ceva. Am spus da, convinsă că nu va ieși nimic. Mi se mai propuseseră astfel de lucruri, dar nu ieșise niciodată nimic. În două săptămâni, mi-a dat scenariul. Eu nu am făcut nimic pentru acest spectacol, nimic. Mă duceam și mă uitam la repetiții și atâta tot. Pe urmă, spectacolul s-a impregnat atât de tare în mine, era atât de frumos, încât eu nici până azi nu îmi mai văd personajele așa cum le-am văzut inițial și pentru mine ele au chipul actorilor de atunci. Iar acum, pe 23 octombrie, la Muzeul Literaturii din București, în cadrul FNT, se organizează o seară dedicată acestui spectacol și se tipărește scenariul Cătălinei. Cătălina este un regizor extraordinar. Sincer, eu cred că lumea teatrului e o lume mult mai dură decât lumea scriitorilor.

Credeți?

Da, eu așa cred, din puținul pe care l-am văzut. Și cred că realmente Cătălina, ca regizor femeie, a fost parțial rănită, mai ales după 90, de această lume a teatrului în care domină bărbații, într-adevăr. Cred acest lucru și cred că e un spațiu mult mai puțin prietenos pentru o femeie.

Nu credeți că se întâmplă asta și în literatură?

Nu este experiența mea așa. Nu am simțit o lectură mai valorizantă a femeilor decât a bărbaților – majoritatea celor care au scris despre cărțile mele sunt bărbați, critici bărbați. E adevărat, că am pomenit de Sanda Cordoș, ea a văzut cumva altfel tema feminității din romanele mele. Dar eu nu cred că trebuie să fim marcați când scriem de acest lucru, mai ales ca romancieri. Nu discut despre poeți. Dar ca romancier tu ai lumea întreagă. Trebuie să poți să imaginezi personaje indiferent de sex, de vârstă, de orice atribut biologic. Poate că îmi e mai ușor să vorbesc despre personaje femei decât despre personaje bărbați, pentru că există un traseu diferit. Pe de altă parte, viața fiecărei femei e foarte diferită de viața mea, nu? Și la fel pentru fiecare dintre noi. Faptul că avem o marcă de gen nu înseamnă că avem același parcurs existențial, nici aceleași dorințe, nici aceleași visuri. Și din cauza aceasta, din punctul meu de vedere, tema aceasta nu prea e importantă.

Dar să nu uităm și că sunteți una dintre femeile din literatura de la noi al cărei nume cântărește suficient de greu ca să nu mai conteze acest aspect.

Eu așa am gândit mereu. E adevărat că de când am început să scriu eram foarte atentă să nu am prea multe pasaje sentimentale, să-mi controlez aceste aluviuni sentimentale. Și de la primele fragmente mi s-a spus că scriu ca un bărbat, ceea ce era maximum de compliment. Chiar și când voiau să-mi spună ceva de rău, îmi spuneau tot pe această linie (râde).

O scriitoare din România, în Franța

Vă întrebam mai devreme despre cum ați scris Dimineața pierdută în comunism și pentru că spuneați pe scena FILIT că dacă nu erau acei ani, când nu vă gândeați că scrieți pentru alt public decât cel din România, cartea poate nu ar fi fost așa, și că e greu de tradus, însă cu toate acestea e o carte tradusă, chiar și la Gallimard. Cum a fost atunci când cartea apărea în Franța, în 2005, la o editură atât de prestigioasă? Cum e resimțită o astfel de realizare de un scriitor român care a trăit anii aceia ai comunismului, în care nici nu visa să publice în străinătate?

Eu sunt conștientă, când spun că sunt un autor norocos… Mi s-a spus să nu mai spun chestia asta, că nu prea te poziționează (râde). Însă eu chiar sunt conștientă că îți trebuie, în orice parcurs de profesie, pe lângă, să zicem, calitățile tale, și un context favorabil, un moment favorabil. Mie mi s-a spus că Dimineața pierdută e intraductibilă. Și nici dacă nu m-aș fi pierdut complet în jurnalism după 90, tot n-as fi încercat să împing la traducerea acestei cărți. Însă s-a întâmplat să obțin o bursă de traducător în Franța…

Așa a început aventura dumneavoastră franceză…

Așa a început, cu o bursă în Franța. La un moment dat, m-am gândit că și să conduc mereu revista 22 ar fi dus la o anumită monotonie… La început, îmi plăcuse mult că jurnalismul îți dă sentimentul de prospețime a vieții, dar până la urmă simțeam și rutina care se instalează după 12 ani. Și m-am gândit: ce-am să fac eu după ce am să plec? Aveam o traducere, pe care o abandonasem la 16 decembrie, scrisesem pe ea, când începuse Timișoara. Am reluat traducerea și, într-o doară, am făcut o aplicație și, spre uimirea mea, am primit bursa.

Ce traduceați?

Era o traducere din Bianciotti. Am primit acea rezidență și nu știam că acel autor pe care eu începusem să-l traduc în 1989 era acum foarte stabilizat, devenise academician în Franța. Când am ajuns în Franța, mi-am zis: dar stai, că și eu sunt autoare! Atunci l-am sunat pe traducătorul Alain Paruit și l-am întrebat dacă nu mă poate ajuta să public. Și el mi-a spus: trimite-mi cartea. Era foarte selectiv. Auzise de carte, dar a vrut să o citească. Pe urmă mi-a mărturisit că n-a citit-o toată atunci, dar a citit destul cât să mă sune să-mi spună: da, îți traduc un capitol. Și ăsta a fost începutul. După care am trimis la poate 15 edituri și am primit numai respingeri. Inclusiv de la Gallimard. Aveam și o carte foarte urâtă. Urâtă ca aspect. Arăta foarte trist, ca o carte din comunism, cred că mi-o aruncau toți cum o vedeau. Și atunci am avut un sprijin întâmplător. M-am întâlnit cu Marie-France Ionescu, terminasem bursa, și i-am spus că toate încercările mele au eșuat. Ea m-a sfătuit să mai trimit o dată cartea și a vorbit cu fostul redactor-șef de la secția respectivă a editurii Gallimard, ca măcar să mi se dea cartea la referat, fiindcă îmi fusese respinsă fără referat. Tot atunci am retipărit-o și în România, la Polirom. Este vorba de ediția din 2003. Și am trimis-o într-o formă mai civilizată, a fost dată la referat… Am avut două referate foarte bune, nu știu nici azi cine le-a făcut, și totuși a mai durat încă doi ani până când s-au hotărât să o publice. A fost un mare act de curaj din partea editorului, pentru că, după criteriile foarte pragmatice de acum, eram un autor vârstnic. Nu te duci să publici prima carte în Occident la 60 de ani. Veneam din România, țară din care nu se mai publicaseră, și nici între timp nu s-au mai publicat cărți la Gallimard, de la Cioran sau Eliade. Ba nu, mai exista un autor care fusese publicat, care lucrase la Ambasada României. Și unul dintre lucrurile care mi s-au spus de la început a fost acesta: cărțile scriitorilor din Est se vând foarte prost și ale românilor cel mai prost.

Cu atât mai mult, ținând cont de aceste aspecte, ne dăm seama de valoarea pe care cei de la Gallimard i-au atribuit-o cărții…

Cartea a fost foarte bine primită. Atât de bine primită, încât în 2013 ei au retipărit-o și au inclus-o, din colecția Du monde entier (2005), în colecția cărților de buzunar, Folio, și aici chiar nu mai fuseseră decât Cioran, Eliade… În plus, mai e o șansă pe care o editură mare ți-o oferă: la editurile mici, sunetul funebru al cărții începe după șase luni, extraordinar de repede. La un an, ei deja se uită dacă ai vândut cărțile. Ai vândut, bine, nu ai vândut – cărțile merg deseori la topit. Or această editură mare ține cărțile și ține și autorii.

Presupun că a fost o mare satisfacție, mai ales gândindu-vă cum ați scris această carte, pe când credeați că nu va ieși niciodată din România. Sau vă gândeați că o să cadă comunismul?

M-am gândit că o să cadă comunismul doar în ultimii ani înainte de 89.

Când deja cartea exista din ‘84…

Cartea era deja, da. Însă, oamenii au impresia, chiar și critici literari, că Dimineața… există din anii 70. Dimineața… a apărut cu cinci ani înainte de căderea comunismului.

Pe de altă parte, ați și lucrat aproape un deceniu la această carte.

E adevărat. Am scris aproape un deceniu la ea. Însă dintre cărțile comunismului e una dintre cele mai recente. Comuniste, să zicem.

E și o carte pe care o citești cu plăcere oricând, indiferent de generația din care faci parte. Țin minte cum, pe vremea când cartea abia se reeditase la Polirom și apărea la Gallimard, era o modă printre studenții de la Litere să citească Dimineața

Este extraordinar să vezi că o carte de-a ta e citită de alte generații. După 90, mi s-a propus să îmi reeditez cărțile. Și le-am recitit cu multă spaimă la început, inclusiv Dimineața…, pentru că m-am gândit: dar cartea aia e istorică, nu o să mai intereseze. Și pe măsură ce citeam m-am calmat. Atâta doar că sunt niște discuții lungi acolo. Și Alain Paruit, când mi-a făcut traducerea în franceză, mi-a și spus: vai, dar ce lungă este scena aia din salon, nu se mai termina. Și ce a făcut Alain? Alain a tăiat. Ici, colo. Eu aș fi tăiat altceva. Pe ediția franceză sunt niște tăieturi ale lui Alain… Dar am ținut minte ce mi-a zis și am tăiat și eu la edițiile următoare (râde). Apoi, având și Întâlnirea, veneau și mă întrebau: de ce nu scrieți o carte nouă și doar vă rescrieți cărțile? (râde)

Farmecul jurnalismului și revista 22

Ați petrecut ani întregi în jurnalism. Cum vă amintiți azi de această perioadă, și, mai ales, cum vedeți jurnalismul de azi – cultural, dar nu numai?

Ca să vă spun drept, în acest moment, cel mai solid instalat, deși nu se bucură de susținerea suficientă a patronilor, dar mie mi se pare cel mai important acum, este jurnalismul cultural.

A rămas cumva și cel mai serios, neatins de interese de tot felul și alte implicații…

Aici voiam să ajung. Pentru că, dacă am intrat în jurnalism cu un entuziasm care pare cam puțin ridicol acum, dacă nu chiar foarte ridicol, este pentru că trăind atât de mult sub cenzură, necunoscând doar cenzura, am vrut să văd o presă independentă. Și din punctul acesta de vedere a fost minunată ca experiență de viață. Nu vreau să încep acum să mă lamentez – sigur că una e viața și alta ce-ți imaginezi tu despre ea. Totuși, din punctul acesta de vedere, când televiziunile modelează creierii, sub ochii mei am văzut asta, inclusiv la apropiați, este o lume în care media își arată partea malefică. Aceasta nici pe departe nu am imaginat-o în momentul acela, deși exista și pe atunci acest tip de jurnalism, dar era în presa scrisă. Erau, să zicem, dușmanii noștri, existau, însă nu aveau forța mediatică pe care o au acum. Și mai e dependența aceasta, care la noi e în forma brutală, primitivă, pentru că trăim într-o țară în care au rămas urme de primitivism destul de mari. Dar nicăieri nu mai vezi exact visul pe care l-am avut eu în 90. Sunt ziare orientate, spre stânga, spre dreapta, vin patroni din ce în ce mai mari de produse media… Și nu știi ce va fi mâine. Am rămas la fel de intoxicată de actualitate și oriunde sunt cu ochii pe ce se întâmplă, deci și eu sunt un client media. Și eu consum.

Dar consumați și cu o privire critică.

Consum încercând să nu mă intoxic, din cauza asta consum din mai multe produse deodată și le compar și mă mai gândesc și eu singură. E foarte greu. De aceea, jurnalismul cultural mi se pare un loc safe și, în același timp, știu foarte bine și din alte țări că lui i se reduce spațiul mereu. Asta mi s-a spus și în Franța, unde s-au închis emisiuni culturale minunate, și în Germania… Trăim într-o epocă hipercomercială și totul merge în direcția asta. Sunt dificultățile lumii de azi.

Va urma…

Și o ultimă întrebare: cum trăiește azi Gabriela Adameșteanu? Tocmai ați publicat o nouă carte, ce faceți, la ce lucrați?

Azi sunt puțin derutată, pentru că am scris Fontana din Trevi până în ultimul moment, până în momentul apariției…

Așa procedați mereu?

Nu. E prima dată când mi se întâmplă. E o carte pe care o tot reluam, dar niciodată nu ajungeam la sfârșit. Uneori evit să ajung la sfârșit, chiar și la Dimineața…, aveam proiectat un final mult mai mare, dar era atât de întunecat încât mă întreb dacă nu cumva tot amânam să-l scriu pentru că mi-era neplăcut să-l scriu.

Vă e frică de sfărșitul din cărțile dumneavoastră?

Da. Nu la toate, dar la Dimineața… mi-a fost, la fel și la Fontana di Trevi. Asta știu sigur. Așa că deocamdată încerc să îmi revin din tensiunea acestor luni. Știam însă și că dacă nu scot cartea acum va fi o prelungire îngrozitor de mare. Și probabil voi continua cartea de memorii Anii romantici, pentru că am anunțat de mai multe ori că o să fie o continuare, cu un titlu pe care ulterior am aflat că îl furasem de la un roman polițist (râde). Eram foarte încântată, am scris Meserii nerecomandate femeilor și după ce l-am anunțat mi-am găsit în raftul bibliotecii un roman al cărui titlu seamănă izbitor.

Spectacolul Cătălinei Buzoianu după Dimineața pierdută s-a impregnat atât de tare în mine, era atât de frumos, încât eu nici până azi nu îmi mai văd personajele așa cum le-am văzut inițial și pentru mine ele au chipul actorilor de atunci. (Gabriela Adameșteanu)

Foto: FILIT 2018

14
/11
/18

METROPOLIS SPECIAL Niciunde în lume sfârșitul Primului Război Mondial nu a fost trăit mai spectaculos decât în Parisul anilor nebuni. Vă prezentăm o colecție de momente douăzeciste avându-i ca protagoniști pe Coco Chanel, Picasso, Hemingway, Isadora Duncan, Joyce, Josephine Baker, Proust, Colette, Stravinski...

13
/11
/18

O jumătate de plic, gol, conținea o adresă. Primisem foaia de la fratele meu, care aflase adresa de la un coleg de muncă, din București, cu rude în Transilvania. Așa funcționau lucrurile, când funcționau. M-am dus la Poșta din orașul în care făceam liceul, Găești, am cumpărat un plic și timbre, iar seara am scris o mică scrisoare.

13
/11
/18

Lavinia Bălulescu tocmai a publicat două cărți. Una de poezie (scrisă împreună cu tatăl său, distinsul domn Constantin Bălulescu), „Zmeii sunt de treabă”, la editura Paralela 45. Și una de proză – „Terasa Fericirii” (editura Polirom). Iată ce ne propune spre lectură!

13
/11
/18

Grupul Editorial ALL va fi prezent, în perioada 14 – 18 noiembrie 2018, la ediția cu numărul 25 a Târgului Internațional Gaudeamus Carte de învățătură. Vizitatorii sunt așteptați în standul ALL cu reduceri de până la 85%, noutăți editoriale pentru toate categoriile de cititori, surprize și cadouri dulci pentru cei mici.

13
/11
/18

Spider-Man, Hulk, Doctor Strange, Fantastic Four, Iron Man, Daredevil, Thor şi X-Men. Toate acestea sunt personaje fantastice create de scriitorul şi editorul Stan Lee, în colaborare  cu mai mulţi artişti, precum Jack Kirby şi Steve Ditkode. Stan Lee s-a stins din viață luni dimineaţă, la Los Angeles, la vârsta de 95 de ani.

08
/11
/18

Editura Gama le propune cititorilor prezenți la Gaudeamus 2018 (14-18 noiembrie) o campanie inedită de promovare a lecturii și jocului: alegerea unei zile în care suntem provocați să renunțăm la dispozitivele electronice. Derulată sub sloganul „Ziua în care avem timp”, campania debutează la ediția din acest an a târgului de carte Gaudeamus cu o dezbatere amplă, plănuită pentru data de duminică, 18 noiembrie, ora 13.30, la Sala Cupola din cadrul Romexpo, și o tombolă.

07
/11
/18

”Sunt cu doi ani mai mare decât țara mea și mă doare să văd că țara mea suferă. Dar îmi pun speranța în cei care vin după mine. În copii! Speranța că vor trăi demn și se vor putea bucura de roadele strădaniei lor ca adulți. La Centenarul ei, România nu arată bine – este mai dezbinată, mai fragilă, mai șubredă ca oricând. Și dincoace și dincolo de Prut!” - Mihai Șora, la împlinirea vârstei de 102 ani...

29
/10
/18

Editura Humanitas vă invită marți, 30 octombrie, de la ora 19.00, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu, la lansarea volumului Ioanei Pârvulescu Dialoguri secrete. Cum se roagă scriitorii și personajele lor. Desenele prezentate in volum sunt semnate de Mihail Coșulețu.

23
/10
/18

O fotografie din anul 1965 cu protagoniștii filmului "Doctor Jivago", ecranizarea romanului omonim semnat de Pasternak, în regia lui David Lean. Se împlinesc, astăzi, 60 de ani (23 octombrie 1958) de când scriitorului rus Boris Pasternak i se decerna Premiul Nobel pentru literatură pentru romanul "Doctor Jivago",roman devenit best-seller în Europa Occidentală, dar nepublicat în țara de origine.

Page 1 of 8612345...102030...Last »