Un tânăr sublocotenent care se visează inginer agronom este vizitat la spital, în timpul Primului Război Mondial, de către George Enescu, Maria Ventura şi Constantin Nottara. Aşa începe povestea actorului George Vraca.
Un articol de Liliana Matei|25 noiembrie 2013
MEMORIA CULTURALĂ Dacă n-ar fi fost Primul Război Mondial, n-ar fi existat actorul despre care Tudor Arghezi scria că avea „conturul unei medalii, care zăcută mii de timpuri în piatră, iese la lumină cu strălucirea ei de început”. Războiul i-a schimbat destinul băiatului care se visa inginer agronom şi era pasionat de rugbi: George Vraca.
Actor și director de teatru, George Vraca a interpretat roluri variate: de la Romeo, Hamlet, Richard al III-lea, la Faust, Iisus, Oedip. În 1952 i s-a acordat titlul de „artist emerit” al Republicii Populare Române.
Revista Teatrul publica, în 1963, textul autobiografic „Rolurile mele”, scris de George Vraca. Mai jos reproducem începutul articolului:
„Povestea începe cam de multişor. Din anii celui dintâi război mondial. Teatrul era pentru mine un domeniu atît de străin, atît de îndepărtat, încît doar de vreo două ori, ca elev, am fost spectatorul unor piese romîneşti, pe care Naţionalul din Bucureşti le juca cu săli goale.
Preocupările mele erau cu totul altele: jucam rugbi şi învăţam la Şcoala de agronomie. Visam ca, după absolvirea acestei şcoli, să plec în Franţa, la o facultate vestită pe vremea aceea, pentru a mă întoarce de-acolo inginer agronom. Eram convins că voi schimba faţa pămîntului şi voi reuşi să cresc nu ştiu ce specie rară, aşa, un fel de floare a fericirii oamenilor…
Dar războiul a bătut peste anii noştri tineri, a îngropat multe visuri… sau, cel puţin, pentru cei mai norocoşi, a amînat toate planurile de viitor.
Războiul, cu toate nenorocirile şi umilinţele lui, cerea noi sacrificii. Şi deşi abia împlinisem douăzeci de ani, iată-ne, peste noapte, făcuţi sublocotenenţi şi trimişi în linia întîi, numai buni de hrană pentru tunurile nemţeşti. Oituzul, Mărăşeştii au însemnat pentru mulţi din generaţia mea încheierea tuturor socotelilor. Pentru alţii — între care m-am numărat şi eu — lungi şi agonizante zile de spital.
Dar acolo, în lazaretul acela de la Iaşi, în încăperea în care zăceau treizeci de oameni, în care miasmele de rană infectată se îmbinau cu izul usturător de sudoare — acolo, atunci, s-a petrecut ceva cu totul neaşteptat, care avea să-mi schimbe pe de-a-ntregul rostul vieţii. Această întîmplare, atît de hotărîtoare, a fost întîlnirea mea cu Maria Ventura, cu Nottara şi George Enescu.
Mi-aduc aminte ca acum: era o după-masă încinsă, de sfîrşit de august. Toropeala ne cuprinsese într-atît încît pînă şi gemetele şi suspinele amorţiseră. Dar, pe neaşteptate, s-a deschis uşa şi a intrat mai întîi Enescu, urmat de Maria Ventura şi de Nottara. Vizita avea scopul să încerce — cu ajutorul artei acestor mari maeștri — să ne mîngîie suferinţa noastră.
Enescu a cîntat, cei doi magicieni ai scenei au spus versuri… Mai pe urrnă, au stat de vorbă cu fiecare din noi. Pe mine m-au întrebat ce ocupaţie am şi m-au pus să le povestesc ceva.
— La teatru nu te-ai gîndit niciodată ? — a întrebat așa, din senin, Maria Ventura.
— La teatru? — m-am minunat eu. Apoi am bîiguit, puțin cam încurcat: N-am fost decît de vreo două ori la teatru…
Iar bătrînul Nottara mi-a mărit stînjeneala, rîzînd cu o poftă de uriaş.
— Nu asta te-am întrebat — a urmat Maria Ventura. Voiam să ştiu dacă nu te-ai gîndit niciodată să devii actor.
— Actor? — m-am minunat, mai tare ca la început. Dar pentru asta mai trebuie şi talent.
Maestrul a rîs iar, la fel de uriaş, auzindu-mi răspunsul. Dar Maria Ventura a rostit simplu şi liniştit:
— Tocmai…! Şi atît de simplu şi liniștit a spus ea vorba asta, încît parcă m-a înfiorat.
George Vraca (1896 – 1964)
Cînd am părăsit spitalul, în loc să plec la București, la părinţi, am rămas în oraşul refugiului, şi seară de seară urcam scările Naţionalului ieşean. N-am pierdut nici unul din spectacolele pe care Maria Ventura, secondată de actori bucureşteni şi ieşeni, le-a dat în capitala Moldovei.
În toamnă — nu întîmplător — am uitat să mai plec în Franţa, la facultatea aceea vestită de agronomie şi — tot nu întîmplător — m-am dus să-l caut pe Nottara. Maestrul, de bună seamă foarte dibaci în a citi gîndurile, a rîs iar, cutremurător, a treia dată, şi aşa m-am pomenit intrat la Conservator.
Aci, la Conservator, Nottara şi Soreanu au cioplit cît mai bine ce era de cioplit în mine, m-au învăţat ceea ce se poate învăţa, dar, mai presus de orice, mi-au insuflat dragostea şi respectul pentru meserie.
Citiţi şi: Ştefan Mihăilescu-Brăila: „Vreau să ajut la cultivarea publicului şi nu la degradarea lui“
În 1920, adică exact acum 43 de ani, am jucat — pe scena Teatrului Comedia, unde se adăpostise compania Bulandra — primul meu rol, în piesa lui Victor Eftimiu, Cocoşul negru.
Decorurile erau sumbre, pline de simboluri, Tony Bulandra, în rolul Diavolului, purta un costum impresionant şi avea accente de mare gravitate. Îl înterpretam pe Paznicul cel bătrîn, întruparea cinstei, a spiritului de dreptate, de sacrificiu şi devotament.
Purtam barbă şi mustăţi straşnice, îmi compusesem mers şi gesturi de bătrîn, glasul mi-l făcusem dogit de ani. Mărturisesc deschis însă că, de cum intram în scenă, cu aceste elemente bine studiate, elanul versurilor mă fura, mă lăsam prins, fără să vreau, de incantaţia lor, şi mă pomeneam rostindu-le cît se poate de vibrant şi de tinereste.
Tot sincer vorbind, de cum se ridica cortina, «îi dădeam drumul», cu toată ardoarea şi avîntul, uitînd că personajul meu avea 80 de ani şi ţinînd seama numai de plăcerea de a mă asculta. Eram doar prima dată în viaţă pe scenă, prima dată spuneam versuri în faţa publicului.”
Articol republicat cu acordul Institutului Național al Patrimoniului, deţinătorul site-ului www.cimec.ro, care conţine arhiva electronică a revistei „Teatrul“.
Foto: George Vraca – www.comunismulinromania.ro
