ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Istoria noastră e destul de plină de lucruri întunecate. Printre ele, sistemul concentraţionar – unul dintre cele mai cumplite din lagărul socialist. Fără a căuta explicaţii de ce a fost aşa, numeroasele mărturii publicate după revoluţie dau măsura acestei cumplite experienţe îndurate de zeci de mii de români. Ele nu pot fi clasificate, nici stabili o ordine a valorii, a interesului lor. Fiecare trăire îngrozitoare de acest fel rămâne unică.
Un articol de Georgeta Filitti|1 octombrie 2017
Și totuși, între atâtea relatări se desprinde una: e seacă, la obiect, cu virtute de articol enciclopedic. E vorba de Închisoarea noastră cea de toate zilele a lui Ion Ioanid (1926-2003). Condamnat în 1952 la 20 de ani muncă silnică pentru apartenența la organizația contrarevoluționară ”Vulturii verzi” și transmiterea de informații secrete unor spioni străini – una din obsesiile regimului comunist – Ion Ioanid reușește o performanță: evadează din lagărul de la Cavnic. Era în timpul festivalului internațional al tineretului de la București, când toată atenția autorităților spre fardarea realității și oferirea unei imagini cât mai normale a societății noastre, de aici, probabil, și supravegherea mai superficială a deținuților. Oricum, ”libertatea” a fost de scurtă durată, în același an e rearestat și pedeapsa i se majorează. A fost eliberat în 1964.
În mod tacit, regimul era bucuros să scape de foștii deținuți; dacă nu erau cumpărați din afara hotarelor, li se dădea un pașaport. A fost și cazul lui Ion Ioanid, plecat în Elveția și stabilit apoi în Germania. Acolo își rememorează timpul detenției și consemnează, cu uimitoare precizie, dialoguri, fapte, întâmplări. Portrete de deținuți, portrete de torționari recompun lumea îngrozitoare a sistemului concentraționar pe care, dintr-o firească oroare de hidos, lumea de azi încearcă tot mai mult s-o uite.
Oricât ne-ar fi de greu, a fost un răstimp în care semeni ai noștri ai noștri s-au chinuit, viața le-a fost distrusă și cine i-a văzut ieșind din închisori atunci, în 1964, greu de recunoscut, adevărate epave omenești, a rămas marcat pe viață de grozăvia acestei manifestări de ură din societatea românească.
Un adevărat ”memento”, cartea lui Ion Ioanid evidențiază și un alt aspect, absolut extraordinar: ascuțirea memoriei. Așa cum unii au intrat bolnavi de cancer în închisoare (de pildă, jurnalista Mihaela Catargi, la Mislea) și regimul de înfometare, frig, privațiuni de tot felul a frânat evoluția malignității, tot astfel recluziunea, absența oricărui instrument de consemnare a celor văzute, a celor trăite (hârtie, creion ș.a.) i-a pus memoria la lucru. Lectorii cărții (tipărită la București în 1991-1996) au în față panorama plină de expresivitate a unui fenomen de o cruzime greu de imaginat dar care face parte din istoria noastră recentă și pe care trebuie să ni-l asumăm. Este și acesta un fel de a ne cunoaște istoria, de a medita asupra ei și de a lupta, pe măsura forțelor fiecăruia, ca faptele bune să se repete iar cele rele să fie prevenite.
