Are o carieră de peste 30 de ani, desfăşurată pe marile scene ale lumii. Spune că dansează şi în vis, deşi în ultimii ani a avut doar roluri de coregraf. Stabilit în Italia, Gheorghe Iancu a revenit în ţară pentru premiera spectacolului ,,Femei”, la Opera Naţională Bucureşti.
Un articol de Adina Scorţescu|25 ianuarie 2014
REPORTAJ Întuneric beznă. Apoi scena se luminează brusc și se aude vocea fără inflexiuni a lui Gheorghe Iancu:
„The girls from the first door have to come out. Apoi soțul, Letizia, la bambina… Tutti insieme!” Englezo-româno-italiana, în care le spune dansatorilor în ce ordine să iasă la aplauze, nu pare să lase pe nimeni nelămurit. Poate doar pe Florin, unu dintre balerini, care trebuie să găsească centrul scenei, căci în funcție de el se poziționează – la distanțe egale – ceilalți dansatori. „Florine, copacul e centrul! Ce-ai băut?”, îl întreabă Iancu, așezat în sala Operei Naționale București, cam pe la mijloc, în rândul 12.
În seara asta are loc una dintre ultimele repetiții înainte de premiera spectacolului „Femei”, care s-a mai dansat la București în 2009, dar doar de patru ori. În rolul principal – Letizia Giuliani, de 33 de ani, pe care Iancu a descoperit-o acum mai bine de zece ani, când a montat prima oară acest balet în Italia, la Teatro del Maggio Musicale Fiorentino. „Am descoperit-o din greșeală, audiționasem tot corpul de balet și n-o văzusem. Într-o zi, trecând pe un coridor, era o ușă deschisă la o sală de repetiții și am văzut o evoluție în aer care m-a lăsat cu gura căscată.” Valoarea, până la urmă, iese la suprafață, crede Iancu, care și el a fost descoperit, la rândul său, de un nume important al baletului european, Carla Fracci.
Timp de 30 de ani, Gheorghe Iancu a dansat pe marele scene ale lumii, iar în 1986 s-a stabilit în Italia, „țara cea mai frumoasă din lume”. Pe vremea aceea, ca român, era o pasăre rară, scăpată de sub Cortina de Fier. Acum lucrurile stau altfel: „Cu sora care locuiește la Napoli vorbesc mai degrabă italiană când nu vrem să ne înțeleagă ceilalți. Atât de mulți români sunt în Italia”, spune râzând, apoi soarbe din ceașca de cafea.
Iancu are 57 de ani, ochii gri, care te privesc fără ocolișuri, și pielea măslinie, care face să-i lucească albul părului. A venit la București pentru repetițile cu „Femei”, după care se va întoarce, pentru două-trei zile, la „așa-zisa casă” din Veneția. După care pleacă la Milano, la Roma și la Napoli. „N-am un loc în lume pe care să-l consider într-adevăr <<casa mea>>. De-abia aștept să plec undeva și de-abia aștept să replec din locul unde-am ajuns. Toată viața mea a fost așa și mi-a plăcut foarte tare: azi la Roma, mâine la München, poimâine la Opera din Paris. După care iau avionul spre Berlin”. Vorbește despre călătoriile lui cu nonșalanța cu care unii vorbesc despre facturile pe care le plătesc lunar.
,,Femei”, de Gheorge Iancu, se dansează pe 25 și pe 31 ianuarie, de la ora 19.00, la Opera Națională București
De câțiva ani nu mai dansează pe scenă, dar nu-și amintește să fie existat un moment în care să-și spună: „Gata, de mâine nu mai dansez, fac doar coregrafie”. „Și nu cred că va exista vreodată”, spune Iancu. „Chiar dacă n-o să mai pun piciorul pe scenă, eu o să fiu un dansator etern. Dansez și visând.”
„Femei” e unul dintre spectacolele pe care nu le-a modificat niciodată, pentru că „e ca un cerc, s-a închis foarte bine”. S-a gândit prima oară la el când avea 24 de ani, apoi l-a pus într-un sertar al memoriei, pe care l-a redeschis după 10-15 ani. „Nu știu, pentru mine timpul e ceva care se aruncă în spate, cu foarte mare repeziciune. De-abia mi-amintesc în ce an m-am născut.”, răspunde Iancu atunci când îl întrebi despre datele care i-au marcat cariera.
O carieră sub formă de cerc
Ce simte un dansator profesionist, dincolo de zecile de roluri, de aplauzele publicului și de programul drastic de exerciții fizice? O durere continuă. „Toate accidentele fizice pe care le-am avut de-a lungul carierei au lăsat urme. Azi mă dor glezna, cervicala, spatele, în vreo trei-patru puncte, un genunchi… Dar n-are nicio importanță, suntem obișnuiți.”, spune zâmbind, apoi scutură pliculețul de zahăr pentru cafea. La opt și jumătate dimineața a avut un interviu la telefon, apoi au urmat repetițiile. Acum suntem în pauza de prânz (iarăși interviu), după care, diseară, urmează o altă tură de repetiții.
La premiera de sâmbătă, Iancu a invitat-o și pe Miram Răducanu, profesoara din tinerețe, care l-a învățat și pe celălalt mare dansator român, Gigi Căciuleanu. „Îmi spune că de ce n-o chem mai des la spectacole. Dar ea nu știe că este încontinuu cu mine. Probabil, ca orice părinte artistic, ar vrea un fiu mai puțin rătăcitor… Dar, la fiecare pas pe care-l fac, ea este ca o fantomă care-mi stă în spate. Primul gând care-mi vine este <<Ce-ar zice ea despre ce fac în momentul de față?>> E ca o conștiință. Poate de asta o chem atât de puțin, fiindcă o am tot timpul cu mine.”
Acum a venit rândul lui să fie părinte spiritual, pentru Letizia, italianca roșcată, cu figură de copil, care o interpretează pe Mașa în „Femei”. „Este superb să găsești un tînăr în care te poți reflecta tu, care ești spre sfârșitul unei cariere; e o plăcere imensă. Pentru că reușesc să mă revăd în ceea ce-i dau.” „Și așa se închide cercul”, adaugă Iancu, fără urmăr de nostalgie în glas. „Sper să i se întâmple și Letiziei, în viitor.”
„In bocca al lupo, ne vedem sâmbătă!”
La ora opt seara, repetiția s-a încheiat. Spectacolul a mers șnur, doar ieșirea la aplauze a avut nevoie de rectificări. Iancu își ia la revedere în stilul său trilingv („Compania, vă mulțumesc. In bocca al lupo! Tot toi for after tomorrow. Thank you very much, mulțumesc.”), apoi îi roagă pe Letizia și pe partenerul ei să mai rămână un pic, ca să repete pas de deux de la începutul spectacolului.
Mai sunt ceva probleme cu frunzele, care ar trebui să cadă pe scenă diafan, din când în când, așa cum se întâmplă toamna (iar ele se cam bulucesc, de parcă s-ar grăbi să nu le prindă iarna) și cu luminile.
Letizia intră pe scenă într-un trening negru, pe care și-l dă jos brusc, ca la duș. Rămâne îmbrăcată într-un fel de costum de baie, care lasă să i se vadă picioarele puternice, musculoase, care acum un sfert de oră păreau atât de firave, acoperite de rochia roz a personajului.
Începe muzica (Șostakovici), iar El și Ea se întâlnesc și se îndrăgostesc, într-o zi de toamnă. Fără piruete și salturi care să-ți ia ochii, ci simplu și elegant. Așa cum spunea Ghoerghe Iancu, în pauza de prânz, despre Fred Astaire, dansatorul lui preferat: „El a ajuns la un nivel de artă unde n-ai nevoie să te dai peste cap, ca la circ, ca să impresionezi publicul. Este de ajuns un gest. De multe ori, pe mine mă satisface mai mult un gest decât o variație plină de tehnic și de sărituri.”
Foto: Gheorghe Iancu (captură interviu Opera Națională București), spectacolul ,,Femei” (Gin Photo)
