Unul dintre cele mai bune filme ale lui Mircea Daneliuc şi ale cinematografiei române a anilor `80, „Iacob” îşi păstrează nealterată forţa de a reda fără menajamente viaţa dură a unei comunităţi de oameni simpli, printr-un realism care capătă, în final, şi valenţe alegorice.
Un articol de Ionuţ Mareş|7 ianuarie 2016
Lansat în 1988, „Iacob” era al şaptelea lungmetraj pe care Mircea Daneliuc, unul dintre cei mai prolifici regizori români, reuşea să îl scoată în comunism.
Filmul, inspirat din scrieri ale lui Geo Bogza, încheia totodată cea mai consistentă etapă a carierei unui cineast care nu doar că a ştiut să evite compromisurile majore, dar a oferit şi câteva filme de-a dreptul subversive (ce altceva sunt „Croaziera” şi „Probă de microfon”, dacă nu tot ceea ce se putea mai la antipod de falsitatea care domina cinematografia vremii?).
Chiar şi „Ediţie specială”, filmul în care se văd cel mai mult cedările în faţa cenzurii, este salvat de la uitare de incisivitatea recunoscută a lui Mircea Daneliuc. Un alt mare film al său (mai puţin văzut), „Vânătoare de vulpi”, pornea de la un subiect ce se anunţa indigest – colectivizarea -, dar devenea o lecţie de montaj, naturaleţe şi anticonformism.
În „Iacob”, forţa lui Mircea Daneliuc acaparează ecranul încă din prima secvenţă, care, la fel ca ultima secvenţă, celebra izolare nocturnă a protagonistului într-o corfă de funicular, „acumulează (…) o tensiune tragică impecabil vizualizată” – aşa cum scria criticul Alex Leo Şerban despre acest film pe care l-a şi plasat în topul favoritelor sale de dinainte de Revoluţie.
Se găsesc cu greu în cinematografia română de altădată momente de o asemenea intensitate. Când filmul începe brusc cu sinuciderea violentă, cu dinamită, a unui personaj (Florin Zamfirescu), despre care mai târziu afli că era miner, ar trebui să ştii că ceea ce va urma nu te va menaja.
„Iacob” este disponibil, de joi, pe Cinepub.ro, platformă online unde pot fi accesate gratuit şi în condiţii legale filme româneşti (noi sau vechi, scurtmetraje sau lungmetraje, documentare sau ficţiune), oferta fiind înnoită în fiecare săptămână. Click pe imagine pentru a vedea filmul!
Viaţa grea, brutală şi săracă a minerilor, şi în special a lui Iacob, jucat impecabil de un Dorel Vişan aflat probabil la cel mai bun rol al său, este redată extrem de viu şi credibil, printr-un realism care ocoleşte mizerabilismul şi care ajunge să capete valenţe de alegorie despre vină şi responsabilitate, cu trimiteri inclusiv la reflexele totalitare ale regimului din momentul apariţiei filmului.
Acţiunea din „Iacob” este plasată în anii `30, într-o colonie de mineri care sunt exploataţi prin muncă într-o mină de aur, însă localizarea temporală devine secundară sau chiar irelevantă (la fel cum puţin importantă este şi eventuala încercare de explicare, prin psihologizare, a resorturilor personajelor).
Totuşi, suspiciunile permanente, percheziţiile asupra minerilor la ieşirea acestora din ture, menite a depista eventuale furturi de pepite de aur, precum şi obligaţia ca aceştia să fie prezenţi seara acasă pentru a răspunde la apel, nu aveau cum să nu fie interpretate şi ca săgeţi aruncate către controlul exercitat de sistemul comunist.
Mircea Daneliuc este foarte descriptiv în acest film (deşi nu ocoleşte nici unele simboluri, cum ar fi cel al sângelui), astfel că existenţa lui Iacob, a familiei sale şi a întregii comunităţi (în rolul unui prieten poate fi văzut excelentul Ion Fiscuteanu, viitorul „domn Lăzărescu”) este arătată prin acumularea de fragmente narative al căror fir unificator capătă un caracter tragic în celebra secvenţă ultimă.
Spectaculoasele unghiuri de filmare, transformările de pe chipul lui Iacob, încercările sale de a se încălzi, sugestia amintirii copiilor şi a soţiei sunt foarte bine construite în acest final, oferind imaginea unui om nepuntincios, măcinat de regrete şi de dorinţa de salvare din faţa sorţii care parcă vrea să se răzbune.
Articol apărut și pe blogul lui Ionuț Mareș.
