Se joacă la Nottara spectacolul „Iarna” (după o piesă de Jon Fosse, dramaturg norvegian contemporan), regizat de Mihai Măniuţiu. Scenografia: Adrian Damian. Muzica: Mihai Dobre (de la Șuie Paparude). Coregrafia: Andrea Gavriliu. Cu: Andi Vasluianu, Catrinel Dumitrescu, Andrea Gavriliu, Ștefan Lupu.
Un articol de Andrei Crăciun|24 noiembrie 2016
Nu prea e – după mintea mea învechită – spectacol de teatru această întâmplare de la Nottara. E altceva, dar ce e – nu știu. Poate instalație de artă contemporană, poate altceva pentru care nu cunoaștem încă o denumire. Am fost, am văzut, am căscat și eu ochii în jur. Oamenii se cam încântau. Nu mă număr printre ei. Dimpotrivă.
Spectacolele de teatru se împart în trei mari categorii. Unu: spectacole care îți plac dumitale și plac și majorității (din sală). Doi: spectacole care nu îți plac dumitale, dar plac majorității (ele domină). Trei: spectacole care nu plac majorității, dar ție da.
Iarna este în această a doua categorie. Nu spun că nu e spectaculoasă scenografia, nu spun că nu e interesantă coregrafia, nu spun că muzica nu e aparte. Trebuie să fie, din moment ce tulbură atâția cetățeni. Spun însă că pe mine nu.
Povestea – întâi – e de o banalitate crasă mulsă, lapidar, de semnificații filosofice mai înalte, în bună tradiție nordică. Un cetățean ajunge într-un alt oraș, unde are o aventură extraconjugală cu o cetățeancă. În urma acestei complicații sentimentale cade în dragoste și stă așa căzut, în timp ce i se duc naibii familia, serviciul și toate celelalte. Așa, și? Ce e așa de deosebit aici?
Iar la sfârșit bineînțeles că… Dar nici nu vă mai povestesc. Mergeți, totuși, la teatru, că rău nu are cum să vă facă.
Dincolo de povestea asta (care nu reușește, totuși, să spună nimic nou) e spectacol, e adevărat. E iarnă (personajele sunt îmbrăcate în alb), e plin de omăt, de nea, de zăpadă. E multă, să prindem ideea. Am prins-o. Și se întâmplă tot felul pe scenă. Pe unele le-am înțeles, pe unele nu m-a dus mintea să le cuprind (modernitatea, na).
Ca atare, dacă aveți posibilitatea și plăcerea să mergeți la Nottara (veste bună: teatrul s-a întors acasă, pe Magheru) să vedeți ceva ca la marile muzee de artă contemporană, nu ezitați – a se pleca de îndată.
Dacă, însă, doriți ca la teatru să vedeți totuși teatru (recognoscibil), aș spune mai degrabă pas. Dar, în definitiv, eu nu sunt decât un amărât de spectator, o cumplită minoritate, ba chiar una care nu pătrunde toate sensurile lumii-ca-un-dans.
Haideți să nu cădem în exagerare. Iarna e – vizual -, până la urmă, ceva frumos. Dar la fel de bine spectacolul ăsta putea să fie și cu surdo-muți pentru surdo-muți. Căci nu pleci acasă cu nicio idee rostită, cu nicio replică bună, strict textual te întorci întocmai cum ai venit. Și atunci, de ce ai mai venit?
Un cetățean ajunge într-un alt oraș, unde are o aventură extraconjugală cu o cetățeancă. În urma acestei complicații sentimentale cade în dragoste și stă așa căzut, în timp ce i se duc naibii familia, serviciul și toate celelalte. Așa, și? Ce e așa de deosebit aici?
Foto: Adi Bulboacă
