În așteptarea trenului pierdut - Ziarul Metropolis

Într-o gară decrepită, patru vagabonzi repetă jaful perfect al trenului care nu opreşte niciodată. Aşa începe piesa lui Hristo Boicev, Orchestra Titanic, pusă în scenă de unul dintre cei mai buni regizori ai noştri, Felix Alexa, care se poate vedea din luna ianuarie la Teatrul Naţional – Sala Pictură, din Bucureşti.

Un articol de Georgiana Ene|2 februarie 2018

Cele patru personaje: Claudiu Bleonț (Harry, fost magician), Mihai Constantin (Luko, fost șef de gară), Mihai Călin (Meto, fost muzician), Richard Bovnoczki (Doko, fost dresor, într-un rol de compoziție minunat și asumat) și Tania Popa (Liubka, cândva o femeie de moravuri ușoare care se aliniază la standardele masculinității) trăiesc fiorul transcendenței, cel care le dă puterea să meargă mai departe, chiar dacă drumul lor este iluzoriu.

Mihai Calin, Richard Bovnoczki, Tania Popa

Spectacolul începe cu repetarea scenei jafului trenului care nu oprește niciodată în acea gară, sub directa îndrumare a lui Meto. Astfel, viața lor decurge în repetiții interminabile, băutură și resentimente față de acesta, care de-altfel, se recomandă drept mare dirijor și intelectual. Monotonia repetițiilor însă, este întreruptă de apariția trenului care în sfârșit oprește și din care este aruncat încă un bețiv, cu frac vechi și pantofi noi: Harry Houdini – iluzionist și showman.

El le promite vagabonzilor că-i va învăța un truc excepțional, prin care vor evada din acel loc blestemat. Apariția a lui Harry și invitația acestuia de a fi urmat în călătoria spre evadare, are o parte văzută și o una nevăzută. Drumul spre evadare este marcat excelent prin interpretarea „Odei Bucuriei”, cea care se auzea când se scufunda Titanicul, dirijată de Harry, oferind personajelor și publicului o altă perspectivă asupra vieții ratate pe care trebuie să o trăiască. Adevăr sau iluzie? Cine știe diferența?

Personajele, în simplitatea lor, prin sărăcia limbajului și minimalismul lesne de observat, se regăsesc în modul cel mai profund cu putință, acela de a eșua mereu. Se luptă cu propria neputință de a se exprima și cu nevoia propriului destin și de a-și depăși mediocritatea.

Redescoperim valențele actoricești și profunzimea sufletească a lui Claudiu Bleonț, care alături de remarcabilii săi colegi și sub amprenta fină a lui Felix Alexa, transformă piesa lui Boicev într-un spectacol-metaforă, cu valențe de conflict în zona fantasticului. Acesta încarcă emoțional spectatorul care va pleca modificat subtil sufletește de această întâlnire extraordinară între regizor și distribuția cu personalitățile puternice – nu doar artistice, ci și de viață, ale fiecăruia.

Alegoria destinului și metafora credinței transferă comedia așteptării și tragedia speranței de la personaje la spectatori, atât prin interpretare, cât și prin decorul realizat de Andrada Chiriac, care servește perfect viziunea regizorală.