Cu o naraţiune evidentă în lucrările sale, Francesco Villicich este artist vizual, absolvent al Institutului de Arte “Gaetano Chierici” din Reggio Emilia, Italia.
Un articol de Felicia Acsinte|15 octombrie 2020
Cu o pregătire profesionistă în baletul clasic, sub îndrumarea marilor dansatori precum Liliana Cosi și Marinel Ștefănescu, a activat ca dansator principal până în anul 2003, în mai multe companii de balet din întreaga lume precum Italia, Anglia, Franța, Portugalia, Spania, Germania, China și Japonia. În apogeul carierei sale de dansator, Francesco Villicich a avut prima expoziție personală în Windsor, Anglia, câștigând recunoaștere atât din partea publicului, cât și a criticilor, dedicându-se din acel moment picturii.
Într-un interiviu succint, Francesco Villicich oferă o perspectivă proprie asupra artei văzută de acesta ca mediu capabil ce oferă omului posibilitatea să se întâlnească cu misterul propriului său interior, unde retragerea în sine devine calea de eliberare a propriului spirit.
Felicia Acsinte: Ai avut o pregătire profesionistă în baletul clasic, activând ca dansator principal până în anul 2003, în mai multe companii de balet din întreaga lume. Cum a luat ființă pictura pentru tine?
Francesco Villicich: Da, am intrat la Ballet Academy când aveam 12 ani, dar pictam deja de când eram copil (sau de când îmi amintesc) și împreună cu studierea baletului am studiat și artă. Am absolvit artele plastice la Institutul de Artă „Gaetano Chierici” din Reggio Emilia. În timp ce eram invitat la London City Ballet, am avut prima expoziție personală, în 1996 în Anglia, urmând apoi o serie de expoziții personale și de grup. Apoi am decis să-mi închei cariera de balerin, devreme, în 2003 (aveam în jur de 38 de ani) pentru a-mi dedica tot timpul și eforturile artei.
În 2018 a fost prima ta venire în România?
Nu, nu a fost prima mea venire în România. În anul 2000 am dansat la Opera Națională din București și pot spune că am crescut înconjurat de artiști și profesori români, deoarece directorul Academiei în care am studiat, iar mai târziu în compania de balet în care am dansat în primii ani de carieră, a fost marele dansator, coreograf și profesor român Marinel Ștefănescu. Pur și simplu iubesc cultura și oamenii români, îi simt ca o familie pentru mine. Ceea ce pot spune și despre prietenii mei dragi nou-găsiți în Iași – artiștii Manuell Mănăstireanu și Alexandru Burlacu, pe care i-am simțit de parcă ne-am fi cunoscut din totdeauna.
Care ar fi, din punctul tău de vedere, diferențele și asemănarile dintre România și Italia?
Sincer nu aș ști … în scurta mea experiență – doar o lună la Iași – lumea artei mi s-a părut foarte activă și plină de viață (am participat personal la vernisajele a cel puțin patru expoziții, din păcate lipsindu-mi cea mai importantă expoziție, expoziția personală a lui Manuell Mănăstireanu de la Palatul Culturii). Am simțit Iașiul un spațiu plin de viață, ceea este întotdeauna un semn excelent, mai ales în lumea de astăzi. În schimb, pare să existe o abordare diferită a picturii figurative în România, ce pare să dețină încă o poziție în discursul artistic, care, probabil în restul lumii s-a pierdut. În opinia mea, aceasta nu este o deficiență, ci mai degrabă o resursă.
Am remarcat faptul că în România artiștii își doresc să fie reprezentați fie de o galerie, fie de un curator. Francesco, cum funcționează piața artei în Italia, artiștii lucrează independent sau sunt reprezentați de o galerie?
Din păcate, nu cred că este o chestiune de țară, ci de timp și vârstă. În acest timp în care trăim, în conformismul care domină toate aspectele culturii umane, nu există spațiu pentru independență. Acest lucru este adevărat atât în artă vizuală, cât și în literatură, în muzică, în industria filmului, dar și în filosofie și știință. Și, evident, piața artei funcționează în consecință. Galeriile private au încetat să fie cel mai important loc în care un artist își poate expune lucrările, „instituțiile” le-au înlocuit (galeriile de stat, muzeele, fundațiile etc.) și, evident, galeriștii au fost înlocuiți de o figură mult mai puternică: curatorul. În afara cercului curatorilor, pentru un artist ar fi aproape imposibil să-și găsească propriul spațiu. Sau aceștia aleg să devină „outsider artists” – practic, arta care trăiește în afara canalelor obișnuite de artă și care în mod vizibil, majoritatea exemplelor de artiști outsider nu au niciun contact cu lumea oficială a artei – concept pe care încep să-l găsesc din ce în ce mai interesant.
O întrebare pe care o adresez frecvent artiștilor. Pictură tradițională versus diferite forme artistice contemporane de expresie. Ce crezi că mai este important în ziua de astăzi – talentul, munca, studiul sau un bun intuitiv, de a face dintr-o situație, o cauză, un obiect artistic?
O întrebare foarte bună… Răspunsul numărul unu (cel mai pozitiv): contemporan care, mai devreme sau mai târziu, devine inevitabil tradițional, ceea ce știm sigur este că, „gustul se schimbă, iar cel de astăzi nu va fi niciodată cel de mâine” (să-l citez pe Gillo Dorfles). Toate caracteristicile pe care le-ai enumerat în întrebare sunt în mod evident importante, de fapt fundamentale – dintre care aș evidenția – a avea „ o cauza” – scopul este să atingi un nivel pe care să știi cum să-l controlezi. Răspunsul numărul doi (cel mai puțin pozitiv): ce este important astăzi? Pur și simplu cred că este important unde anume alegi să studiezi, pe cine cunoști și ce ești gata să faci pentru a realiza orice dorești să realizezi. Ceea ce este, aproape invariabil, mai puțin arta. Dar cred totuși, că cel mai important în ziua de astăzi este că, dacă vrei să faci artă, ai nevoie de bani.
Ce anume poate oferi unui pictor statutul de artist de succes?
Dacă el sau ea poate ajunge la o liniște sufletească, o împlinre în ceea ce ei fac, concepte precum „artiști de succes” nu mai au sens.
Ce anume te inspiră, te influențează în arta ta?
Greu de spus, nu cred că aș putea pune asta într-un singur cuvânt sau propoziție… dar, cred cu tărie că arta este necesară, așa că aș putea spune că ceea ce influențează arta mea este necesitatea.
Povestește-mi despre această perioadă dificilă care, poate, ne-a schimbat într-un anume sens existența. Cum crezi că au fost afectați artiștii?
Vrei să spui Coronavirus? În primul rând, gândurile mele se îndreaptă către oamenii care și-au pierdut membrii familiei și prietenii din cauza acestei pandemii. În ceea ce mă privește, din fericire, eu și familia mea nu am fost afectați de acest lucru. Locuind într-o căsuță veche, izolată pe un munte, nu mi-a schimbat nici măcar rutina, de fapt, în jurul nostru era pașnic, așa că a fost o perioadă în care m-am putut concentra pe carte pe care o scriu. În ceea ce privește piața de artă, a fost o lovitură mare, încă o altă piedică pentru o comunitate care deja se lupta și înainte cu imposibilitatea de a se întâlni. Singurul lucru pe care putem să-l facem acum este să ne suflecăm mânecile și să lucrăm mai mult pentru a face diferența.
Ce poți să-mi dezvălui despre cartea pe care o scrii?
Titlul cărții este Psychoreography și este un roman bazat pe un simplu raport a unei persoane dispărute. Rezumatul este cumva complex și imposibil de spus în câteva cuvinte. Oricum acțiunea este undeva în Portugalia, între anii 1990 (în cartea nu este chiar dezvăluit timpul). Ceea ce formează nucleul acțiunii sunt unele documente și fișiere, găsite în interiorul unui calculator vechi, care s-ar putea (sau nu) să se dovedească a fi decisiv pentru soluționarea cazului. Cu cât te afli mai departe în arhitectura narațiunii, cu atât începi să te întrebi cine povestește de fapt ceea ce citești. Cumva, fundalul de la care am pornit este baletul, văzut aici ca o dezvăluire a temperamentelor.
Crezi că această pandemie poate fi un pretext pentru artiști de a reinventa arta?
Da, ar putea fi. La urma urmei, se pare că în ultimii 50 de ani totul a fost folosit ca o scuză pentru a „reinventa” arta, deci de ce nu și pandemia să fie un bun pretext? Doar trebuie să așteptăm ca un artist bogat, celebru și profund neinspirat să sară în efectul bandwagon și să exploateze pandemia.
Cum te descurci ca artist? Arta este o sursă de venit sau o pasiune pe care ai reușit să o dezvolți la nivel profesionist?
O vorbă sau dacă dorești, un motto al meu, unul în care cred de foarte multă vreme este: „Arta trebuie făcută, nu vândută”, ceea ce înseamnă pur și simplu că datoria unui artist este să creeze artă, nu să o vândă. Din păcate, în această lume consumistă, arta și-a pierdut poziția de conducere și se limitează pe banchetele din spate ale gândirii umane, astfel încât comercianții și agenții fără scrupule se străduiesc pe pasiunea, naivitatea și voința artiștilor, să apară, făcându-i pe artiști să plătească pentru propria expoziție. De la 14 ani pictez, deci nu, nu este doar o „pasiune” pentru mine.
Există o mulțime de momente dificile în viață unui artist, poți vinde într-un un an lucrări de artă cu zeci de mii de dolari, iar următorul an un artist să nu aibă deloc vânzări, deci, ca să supraviețuiești este important, fie să găsești comisioane, fie să ai un loc de muncă care să te ajute. În afară de asta, aș avea un mic sfat pentru tinerii artiști: deveniți independenți, renunțând la toate gadgeturile și accesoriile inutile și scumpe pe care televiziunea și mass-media le promovează ca fiind fundamentale. Renunțând la ceea ce nu este necesar, vă veți putea elibera spiritul!
