CRONICĂ DE FILM Când am fi putut crede că Radu Jude nu va surprinde mai mult decât a făcut-o cu bomba „Aferim!”, noul său film, unicatul „Inimi cicatrizate”, prezentat în Competiţie la Locarno, oferă o estetică şi mai radicală, care conţine însă şi semnele timide ale unei posibile fundături.
Un articol de Ionuţ Mareş|7 august 2016
Așa cum s-a întâmplat și cu „Aferim!”, noul film al lui Radu Jude, „Inimi cicatrizate”, o adaptare liberă de aproape două ore şi jumătate după opera autobiografică, restrânsă dar extrem de modernă, a fascinantului și prea puțin cunoscutului scriitor interbelic M. Blecher, va lua multă lume pe neașteptate.
Și chiar dacă „Aferim!”, ajutat și de premiul de regie de la Berlinala 2015, a pregătit întrucâtva terenul pentru o receptare mai generoasă și mai deschisă a unui astfel de cinema dominat de efecte de distanțare, noul film este o propunere mai îndrăzneață, mai experimentală.
Aventurile zapciului și ale fiului său prin Țara Românească a secolului al XIX-lea puteau capta și atenția acelor spectatori în căutare de un fir narativ și de semnificații clare, și nu neapărat interesați de discursul autoreflexiv. În schimb, „Inimi cicatrizate”, cronică a suferinței și a bolii realizată de un autor mucalit, dar și cu un profund simț tragic, se înscrie într-un cinema care mizează pe dedramatizare şi pe o naraţiune liniară.
Mai exact, Radu Jude îşi construieşte filmul exclusiv din planuri-secvenţă, unele lungi de câteva minute bune, cu camera de filmat aproape mereu fixă, dar cu o mizanscenă elaborată şi ofertantă, mai ales atunci când accentul se pune pe profunzimea câmpului, pe construcţia în adâncime a cadrelor.
Avem de-a face cu o acumulare de cadre-tablou cu o pronunţată tuşă vintage, asemănătoare unor diapozitive prin care spectatorul este invitat să privească într-un presupus trecut. Totul este scăldat într-o picturalitate blândă a imaginii (Marius Panduru) care nu face decât să accentueze artificialitatea asumată a filmului.
Imobilismul camerei de filmat serveşte perfect ideii de nemişcare, de înţepenire. Şi asta pentru că „Inimi cicatrizate” urmăreşte momente din existenţa de bolnav a tânărului Emanuel (Lucian Teodor Rus), care, la fel ca adevăratul Blecher, suferă de Morbul Pott, tuberculoză osoasă, ceea ce îl ţintuieşte la pat, cu partea superioară a corpului în ghips.
Suntem în 1937, undeva la malul Mării Negre, în Sanatoriul Maritim Carmen Sylva. După ce este internat de tatăl său (Alexandru Dabija), tânărul începe un tratament sub supravegherea unui doctor (Şerban Pavlu) care mai degrabă pare a-şi supune pacienţii supliciilor, nu unor experimente medicale. Îşi face prieteni, citeşte, se îndrăgosteşte de o fostă pacientă cu o problemă la un picior (jucată de regizoarea Ivana Mladenovici) şi face o pasiune, nu lipsită de intenţii sexuale, pentru o actuală colegă de suferinţă (Ilinca Hărnuţ).
Însă în niciun moment protagonistul şi ceilalţi bolnavi nu cerşesc compasiune de la public, prin urmare nici urmă de sentimentalism în „Inimi cicatrizate”, ca de altfel în niciunul din filmele lui Jude. Dimpotrivă, nu doar că se comportă ca tineri obişnuiţi – poartă discuţii despre politica vremii, inclusiv despre legionarism, sau dau petreceri -, dar sunt puşi în situaţii care nu fac decât să releve slăbiciunile şi ridicolul de care este capabil omul, chiar şi atunci când trupul său cedează în faţa bolii, iar moartea pare a fi tot mai aproape.
Există o obrăznicie şi o ireverenţă binevenite, care fac parte din umorul negru şi privirea hâtră a unui cineast care ştie să râdă de cele mai grave lucruri. Însă e un râs care ascunde de fapt în spatele său preocuparea sinceră pentru boală, suferinţă, moarte. Pentru fragilitatea corpului şi a condiţiei umane. Iar în „Inimi cicatrizate” substratul tragic este accentuat, paradoxal, de un element de meta-cinema: numeroasele inserturi, aproape ca într-un film mut, cu una sau mai multe fraze din scrierile lui Blecher, strigătele conştiinţei lucide a unui bolnav nedispus să îşi plângă de milă.
La fel ca în „Aferim!”, Jude ridică bariere între spectator şi personajele sale. Nu lasă loc pentru empatie. În primul rând, camera de filmat este de cele mai multe ori la distanţă de protagonist şi de cei din jurul său. Din această cauză, dar şi pentru că mulţi dintre bolnavi, inclusiv protagonistul, se află în pat, întinşi la orizontală, chipurile lor sunt dificil de văzut. Uneori, schimburile de replici, centrul de interes al acţiunii sau chiar capul câte unui personaj rămân în afara cadrului, camera păstrându-şi poziţia imobilă iniţială.
Apoi, dialogurile, parţial inspirate din texte de Mihail Sebastian şi Radu Petrescu (aşa cum o arată genericul final), parţial scrise de Jude însuşi, sunt rostite cu afectare şi teatralitate. Alegerea se înscrie, la fel ca în „Aferim!”, în concepţia lui Jude despre imposibilitatea de a avea cu adevărat acces la trecut prin film, astfel că singura cale rămâne permanenta chestionare a limbajului cinematografic, semnalarea că este vorba de un construct (idee accentuată de un neaşteptat final).
„Inimi cicatrizate” suferă pe alocuri de repetitivitate (de pildă, efectul comic al unui gag cu sexul între infirmi se temperează cu fiecare reluare), lungimea unor secvenţe este nejustificată, iar emfaza pare în unele momente mult prea forţată. Radu Jude pare să fi descoperit o anume reţetă de a face cinema, care, dacă nu va fi împrospătată, riscă să ducă spre o fundătură – cea a formalismului ca unic scop. Deocamdată, noul său film are destul farmec pentru a-i fascina pe cinefili şi este suficient de neconvenţional şi insolent pentru a intriga un public mai larg.
„Inimi cicatrizate” ar urma să intre spre sfârşitul toamnei în cinematografele din România.
„Inimi cicatrizate”, România, 2016
Regie: Radu Jude
Scenariu: Radu Jude, după scrierile lui Max Blecher
Distribuţia: Lucian Teodor Rus, Ivana Mladenovic, Ilinca Hărnuţ, Şerban Pavlu, Alexandru Dabija
