,,Un teatru nou pentru un public nou” e sloganul Teatrului Naţional din Bucureşti, care şi-a inaugurat Sala Mare pe 18 aprilie, cu spectacolul „Înşir-te mărgărite” de Victor Eftimiu, în regia lui Dan Puric.
Un articol de Monica Andrei|20 aprilie 2015
În vremea când Bucureştiul era un Mic Paris, s-a construit Teatrul cel Mare în stil neo-clasic pe Calea Victoriei de astăzi, cam pe unde este Hotelul Novotel, şi a fost inaugurat la 31 decembrie 1852, sub directoratul lui Costache Caragiale. Instituţia ce devine de rang naţional a fost concepută cu o sală pentru spectacole de operă, pentru baluri “de întâiul ordin” și apoi pentru spectacole de teatru. (Potra, George – “Din Bucureştii de altădată”)
La inaugurarea oficială au participat domnitorul cu soția sa, boierii vremii alături de consuli străini. Cezar Bolliac scrie în “Vremea Românească”: “…mulțimea de uniforme, de coroane, de diamante și de rochii inunda acest local de sărbătoare, ce nu se putea compara cu niciuna din clădirile din câte se văzuseră până atunci la noi, astfel încât, ni se părea un vis și ne crezurăm un minut strămutați, pe malurile Senei. Atâta aristocrație!” Sala de spectacol de la București era una dintre cele mai frumoase din Europa.
Despre program, aflăm din ziarele timpului. Pe afiș era trecut spectacolul „Zoe” sau “Amantul împrumutat”, un vodevil într-un act, tradus din limba franceză, urmat de operă italiană, apoi o doină din “Claca țărănească” operetă scrisă de Ioan Andrei Wachmann, pentru a da serii un ton festiv. Spectacolele au avut loc la lumina lumânărilor de seu. Nici repertoriul ales nici jocul actorilor n-a fost la înălțimea locului și solemnității.
Până în 1944, Teatrul Naţional era o bijuterie arhitecturală în interior și exterior, care a uimit călătorii, diplomaţii, ziariştii străini, când ne-au vizitat țara. Pe scenă au jucat marii artişti ai lumii în toate limbile. După înființare, prima scenă a ţării a devenit în scurt timp inima Micului Paris, pulsând viaţă în universul cultural și politic românesc.
Între 24-26 august 1944 o bombă a aterizat pe Hotelul „Simplon” din București distrugând clădirea teatrului. (Fusese vizat Palatul Telefoanelor.) Ruinele instituției arătau morbid în centrul orașului. Pe 12 decembrie 1944 s-au încărcat 41 de vagoane cu bunurile și recuzita teatrului, confiscate în contul despăgubirilor de război, cu destinație spre Rusia. Pentru că nu mai avea niciun patrimoniu, reconstrucția teatrului în acel loc ar fi costat foarte mult, așa că se decide demolarea, în 1945. (Giurescu, C. Constantin – “Istoria Bucureștilor”)
Teatrul Național, în 2015
Teatrul Naţional „I.L. Caragiale” din Bucureşti, cu sediul din str. Nicolae Bălcescu, pe care îl cunoaştem astăzi, a fost construit de comunişti şi inaugurat în 1973. Lucrările de consolidare şi optimizare funcţională a clădirii începute în martie 2011, au durat peste 4 ani, autorul proiectului fiind Prof. Dr. Arh. Romeo Belea. Sala Mică, Sala Media, Sala Pictura, Sala Studio, Sala Atelier au fost deschise pe rând, ulterior, iar inaugurarea Sălii Mari marchează încheierea lucrărilor de reabilitare urmând ca, în vară, să fie deschis și Amfiteatrul în aer liber, cel de-al șaptelea spațiu de joc.
”Un teatru nou pentru un public nou” şi-a deschis porţile în 18 aprilie 2015 într-o seară ploioasă, cu ambasadori, senatori, miniştri, parlamentari, jurnalişti adunaţi în sala luminoasă cu multe scaune roşii şi loje noi, din clădirea ce rezistă unui seism de 9 grade pe scara Richter, după cum ne-a garantat directorul teatrului, domnul Ion Caramitru, în salutul său înainte de începerea spectacolului.
Spectacolul din seara inaugurării, “Înşir-te mărgărite” are la bază poemul feeric scris de Victor Eftimiu, valoros prin caractere puternice şi convingătoare, cu înfruntări de efect, ce se încheagă într-o poveste cu subiect folcloric.
Alb Împărat (Constantin Dinulescu) îşi mărită cele trei fete şi aşteaptă peţitorii. Sorina (Maria Dinulescu) e fiica cea mică a lui Alb Împărat care nu vrea să se mărite după cum doresc părinţii, pentru că îl iubeşte pe Făt-Frumos, iar acesta pe Ileana Cosânzeana, care e vrăjită de mama Zmeului. În adaptarea făcută de Dan Puric, Sorina îl alege pe Buzdugan şi fuge în noaptea nunţii să-l caute pe Făt-Frumos. Eterna ciocnire între bine şi rău se încheie cu izbânda binelui, a iubirii.
Dan Puric semnează regia spectacolului de teatru, dans, pantomimă, mult prea lung, plictisitor şi dezarticulat care a durat până spre miezul nopţii; merită văzut doar pentru scenografia Doinei Levintza şi pentru coregrafie.
Foto din spectacol: Simion Buia
