Scriitorul britanic Simon Toyne, autorul trilogiei de succes „Sancti”, a declarat într-un interviu că unul dintre cele mai mari complimente pe care i le fac cititorii este atunci când aceştia mărturisesc că au căutat pe Google oraşul pe care el l-a creat în cărţile sale. Scriitorul Simon Toyne şi-a lansat cel de-al doilea volum […]
Un articol de Andrada Văsii|6 decembrie 2012
Scriitorul britanic Simon Toyne, autorul trilogiei de succes „Sancti”, a declarat într-un interviu că unul dintre cele mai mari complimente pe care i le fac cititorii este atunci când aceştia mărturisesc că au căutat pe Google oraşul pe care el l-a creat în cărţile sale.
Scriitorul Simon Toyne şi-a lansat cel de-al doilea volum al trilogiei, „Cheia”, la editura All, la ediţia de anul acesta a Târgului de carte Gaudeamus (Bucureşti, 21 – 25 noiembrie).
Simon Toyne spune, că nu crede în scriitorii care nu lucrează din lipsă de inspiraţie. El însuşi scrie cinci ore pe zi, pentru a atinge norma de 1.000 de cuvinte, şi a lăsat în spate o carieră bine plătită în televiziune. Pentru a realiza spaţiul din primul volum al trilogiei, „Sanctus”, Simon Toyne l-a desenat. Pentru a se apropia de personajele sale, autorul alătură fiecăruia câte o fotografie care să îl reprezinte.
Toyne povesteşte în interviu şi despre cum s-a documentat pentru „Sanctus”, care a devenit bestseller şi care a fost pentru el un experiment prin care şi-a dat seama că trebuie să devină scriitor.
Reporter: Aţi lucrat ca jurnalist. Dacă ar fi să prezentaţi subiectul trilogiei pe care o semnaţi într-un lead care ar fi acesta?
Simon Toyne: Trilogia este tot ceea ce ştiai despre originile istoriei şi religiilor şi este greşit.
Rep.: Acesta ar fi titlul…
S. T.: Da, da… atunci: „Un lucru ţinut secret de la începuturile lumii este dezvăluit şi tot ce ştiau oamenii până acum nu mai este valabil. Întrebarea este dacă e sfârşitul lumii sau nu”.
Rep.: Cum aţi creat spaţiul din „Sanctus”?
S. T.: Am desenat totul. Iniţial, am căutat un loc care să existe cu adevărat. Am căutat în primul rând în Turcia, unde ştiam oarecum peisajele. Îmi doream să găsesc un loc care să fie la marginea Europei, la marginea Orientului Mijlociu şi la marginea Asiei… ceea ce şi este. Am căutat mult un asemenea loc sau ruina unui asemenea loc, dar nu am găsit ceva care să fie sută la sută potrivit. Am găsit un loc de genul acesta, care are un deal cu un castel în vârf, dar nici el nu era perfect, aşa că, în cele din urmă, mi l-am imaginat tot spaţiul acesta. Pentru că am creat locul acesta, într-un fel am avut parte de mai multă libertate, pentru îl puteam face fix cum îmi doream. Am vrut ca locul acesta să fie real, ca oamenii să îi dea căutare pe Google şi să afle de-abia atunci că nu există… lucru care, de altfel, s-a şi întâmplat. Am primit şi e-mail-uri de genul acesta, cu „Ştii, am căutat locul, am vrut să îmi petrec vacanţa acolo, şi tu l-ai inventat”, iar eu răspundeam „Ei bine, da”. Lucrul acesta îl văd ca pe un compliment. Dacă ţi se pare că spaţiul este real, înseamnă că mi-am făcut treaba.
Rep.: Aţi făcut documentare pentru acest volum?
S. T.: Nu, nu foarte mult. Dacă aveam un loc real, da, m-aş fi dus acolo, dar, pentru că totul a fost inventat, a fost mai uşor. Este adevărat, spaţiul acesta are elemente cam din toate locurile din lume în care am fost. Am făcut şi documentare, dar, în mare parte, lucrurile din carte sunt plăsmuirea propriei mele imaginaţii. Mi-am petrecut mult timp schiţând ce poveşti voi spune, cum le voi spune şi citind mult pentru a avea o bază a acestor poveşti. Dar aceste lucruri le-am făcut înainte de a mă apuca de scris. Mi-am dat seama că lecturile s-au sedimentat şi au un rol după ce am început propriu-zis munca la roman.
Rep.: Având în vedere faptul că aţi creat o serie cu multe personaje, un spaţiu complicat, o acţiune alambicată…, aţi avut vreo greutate în scriere?
S. T.: Nu, nu, ştiu foarte clar unde merg cu povestea. Adică îmi fac iniţial o schiţă şi îmi este foarte clar unde vreau să ajung. Cât despre blocaje de creativitate, nu cred în aşa ceva. Cred că blocajul acesta al scriitorului este mai degrabă o scuză. Este greu să scrii. Bine, să scrii este o meserie mai uşoară decât multe altele. Dar ideea asta cu „voi scrie numai când mă simt inspirat” nu mi se pare prea veridică. Adică, dacă ai fi instalator, ţi s-ar permite oare să zici „Ah, să vezi, eu azi nu mai am inspiraţie”? Nici tâmplarii nu se blochează, nici bucătarii nu se cramponează de inspiraţie. Nu te duci într-un restaurant şi vine chef-ul la tine şi zice „o, nu mai pot să gătesc… n-am inspiraţie”. Pur şi simplu faci treaba asta. Este adevărat, uneori te simţi inspirat şi este mai uşor, iar alteori te chinui, dar faci lucrul ăsta, scrii.
Cred că ce fac eu este mai degrabă… un meşteşug decât o artă. Adică da, are o mare parte de artă, dar trebuie să asamblezi, să munceşti la asamblarea asta. Eu, de exemplu, lucrez între 10 dimineaţa şi 15.00 şi încerc, de fapt nu încerc, ci scriu 1.000 de cuvinte pe zi. Dacă se face ora 15.00 şi eu nu mi-am făcut norma de cuvinte, stau acolo şi nu mă ridic până nu am scris 1.000 de cuvinte. A doua zi citesc ce am scris şi da, dacă nu îmi place, şterg. Dar regimul acesta de scris te forţează să creezi. Uneori, ce scriu dintr-un foc, în zece minute, este o chestie foarte bună pentru că, în fond, ar putea fi ce s-a sedimentat după ce m-am gândit ore întregi la un subiect. De fapt, cred că lipsa de inspiraţie vine din faptul că analizezi prea mult ce ar urma să scrii. Aşa nu mai scrii nimic. Eu prefer să scriu nişte lucruri greşite, decât să nu scriu nimic. Când faci asta, poţi oricând să rescrii, poţi oricând să editezi, să asamblezi. Iei o bucată de aici, o bucată de acolo şi te uiţi în ansamblu. Când nu ai nimic scris, nu prea ai ce să asamblezi.
Rep.: Sunteţi propriul editor?
S. T.: Iniţial eram, acum scriu şi dau fragmente mai multor oameni, după primul draft, şi le cer feedback. În primul rând, vreau să ştiu ce nu le place. Când cineva îţi spune că i-a plăcut ceva, cam acolo s-a închis conversaţia. Eu aproape că îi invit să îmi spună ce nu le place. Aleg să dau fragmente mai multor oameni pentru că este mai relevant. Dacă doar unul dintre aceştia îmi spune că nu îi place un personaj, însemnă că are o problemă cu respectivul personaj. Dacă mai mulţi îmi spun acelaşi lucru, înseamnă că personajul este problema. Şi, de asemenea, dacă îi dau unui singur om să analizeze ce am scris, omul acela se simte destul de stresat, se gândeşte „Oh, doamne, ce ar trebui să spun?”. Pe când, dacă responsabilitatea este împărţită, am răspunsuri mult mai relaxate. După această primă verificare, îmi iau notiţe, mai fac un draft şi apoi îi trimit agentului ce am scris. De acolo este un întreg şir de notiţe, alt draft-notiţe, alt draft şi, în cele din urmă, cartea merge la public. Fac, în mare, patru sau cinci drafturi.
Rep.: Faptul că aţi început o serie reprezintă o presiune pentru dumneavoastră să mai scrieţi o carte?
S. T.: Nu. Adică există, dar nu e o presiune să scriu cărţi mai bune pentru succes, ci este o presiune să scriu cărţi mai bune pentru mine. Când scrii o carte, ai de învăţat şi, de obicei, vrei să aplici ce ai învăţat la următoarea carte. Este ciudat că la prima carte am vrut să scriu cea mai bună carte pe care o pot scrie. La a doua, am vrut acelaşi lucru. Este adevărat, probabil am căpătat, la a doua carte, abilităţi pe care nu le aveam înainte, dar, pentru mine, presiunea de a scrie cea mai bună carte a fost fix aceeaşi. Nu zici „Oh, acum o să funcţionez la 10 la sută din capacitate”. Nu. Dai tot ce poţi.
Cu „Cheia” a fost un pic de presiune, pentru că începusem să o scriu, apoi a apărut pe piaţă „Sanctus”, care a fost un mare succes şi au început mesajele cu „Mi-a plăcut cartea ta, când vine partea a doua?” etc., iar eu răspundeam „în aprilie?”. Şi da, te gândeşti că trebuie să fie totul bine, să meargă totul conform programului, căci oamenii îţi aşteaptă cartea. Da, a fost tensiunea, dar, în acelaşi timp, „Sanctus” descrie o lume nouă, o lume fascinantă, pe când partea a doua… se petrece tot acolo. Ce este în partea a doua nu are cum să fie la fel de nou, la fel de proaspăt. Eram conştient de asta, dar nu aveam ce face. Dacă vrei să eviţi un asemenea sentiment, trebuie pur şi simplu să nu faci o carte în mai multe părţi. Să te limitezi la o poveste într-un singur volum.
Rep.: De ce aţi părăsit o slujbă în televiziune şi v-aţi hotărât să scrieţi o carte?
S. T.: Pentru că voiam să scriu o carte de mult timp. Dar munca în televiziune presupune multe ore, este extenuant. De asemenea, foloseşti o mare parte din energia creativă la muncă. Şi, să vii acasă, unde ai o familie… Mereu m-am temut că nu voi avea energia necesară să fac lucrul acesta cum trebuie. În general, când fac un lucru, trebuie să îl fac cum trebuie. Aşa că nu am scris pentru că nu am avut energia să o fac. Ideea asta cu cartea a tot dospit în capul meu. Concluzia a fost că trebuie să îmi iau un concediu din teleleviziune, să îmi dau răgaz să scriu o carte. Mi-am dat timp de şase luni să scriu o carte, pentru că atât mi-am permis (financiar). De asemenea, şase luni este un timp destul de lung să îmi dau seama despre ce carte vreau să scriu. M-am gândit că, după acea perioadă, ori voi avea o schelă pe care pot construi o carte ori o să îmi dau seama că asta nu este în niciun caz ce vreau să fac şi mă voi întoarce de unde am plecat, în televiziune.
Rep.: Voiaţi să scrieţi această carte sau orice carte?
S. T.: Nu, nu, ştiam că vreau să scriu un thriller. După munca în televiziune, am ştiut că stăpânesc tehnicile narative care mă pot face să scriu un thriller. De asemenea, mişcarea de a părăsi o slujbă bine plătită în televiziune trebuia compensată. Iar thrillerele sunt cărţi care se vând bine. Am avut vreo două-trei idei de thriller care se înscriau în formula „un personaj comun în circumstanţe excepţionale”, în stilul poveştilor lui Hitchcock. M-am gândit că asta ar fi cea mai comodă formulă, pentru că nu necesită documentare şi pentru că ar fi mers repede. În şase luni aş fi avut o schiţă a ceea ce aş fi vrut să fie. Aveam vreo două-trei idei de genul ăsta.
Noi strânseserăm bani pentru aventura asta. Fiica mea cea mare încă nu era la şcoală, aşa că m-am gândit că, în loc să stau închis în casă, să mă dau cu capul de pereţi, mai bine să mergem toţi într-o vacanţă de şase luni în Franţa. Dacă planul nu ar fi funcţionat, măcar, la capătul celor şase luni, am fi avut o vacanţă frumoasă pe care să ne-o amintim. Aşa că am închiriat casa din Anglia şi am luat ceva cu chirie în Franţa. Ca să fie mai ieftin, am plecat în sudul Franţei în extrasezon, iarna. Aşa că eu şi soţia am plecat cu maşina, cu toate lucrurile necesare, în timp ce părinţii mei trebuia să aducă copiii cu avionul. Pentru că era extrasezon, a trebuit să luăm feribotul noaptea şi am fost zgâlţâiţi de o furtună oribilă. Am ajuns în Franţa cu o singură mare dorinţă: să găsim un loc unde să dormim. Ne apropian de Rouen. În norii care se risipeau după furtună, am văzut nişte ruine pe un deal şi atunci mi-a venit în minte expresia care este şi la începutul cărţii, „I saw a man in ruin”, care este atât de apropiat de Rouen. Şi m-am gândit: „Dar dacă «ruin» ar fi, de fapt, un loc şi nu o stare?” (Ruin este numele oraşului fictiv din „Sanctus”, n.r.) După ce am dormit câteva ore, am revenit asupra ideii şi am făcut o schiţă şi ştiam deja care va fi finalul. A fost cea mai bună idee dintre toate. Dar a avut nevoie de mai multă documentare… în mare, era cam tot ce nu mi-am dorit. Dar am vrut să scriu cartea asta pentru că, dacă nu o făceam, m-aş fi întrebat „Ce-ar fi fost dacă scriam cartea asta?”. Cred foarte clar că, dacă îţi asumi riscuri în viaţă, lucrul de care ai nevoie va veni spre tine. Dacă aş fi continuat să lucrez în televiziune, nu cred că aş fi avut acea idee. Nici nu aş fi scris cum scriu. Au fost circumstanţele perfecte.
Rep.: Care este unul dintre cele mai bune complimente pe care le-aţi primit ca scriitor?
S. T.: Faptul că oamenii îmi scriu că au căutat localitatea pe Google şi nu au găsit-o. Asta mă face să cred că am descris-o foarte realist. Un altul este atunci când îmi scriu „Îţi iubesc cartea, dar te urăsc că am stat toată noaptea treaz(ă) să o citesc”.
Rep.: Vreţi să transformaţi trilogia „Sancti” în film?
S. T.: Da, sunt în discuţii. Cred că cea mai bună formulă ar fi să o transform într-un serial de televiziune. Pentru că are multe personaje, este greu de pus într-un film. Unele s-ar pierde. Ceva de tipul „Urzeala tronurilor/ The Game of Thrones” ar fi cel mai potrivit lucru, aşa nu s-ar pierde din personaje. Am avut discuţii cu diferite companii de televiziune.
Rep.: Dumneavoastră aţi scrie scenariul?
S. T.: Da, dacă aş avea timp. Acum slujba mea este să scriu cărţi. Ideea este să scriu o carte pe an.
Rep.: Vă pare rău să vă despărţiţi de trilogie?
S. T.: Într-un fel, de-abia aştept să scriu alte cărţi, pentru că aş putea să creez iar o nouă lume din nimic. Pe de altă parte, mi-ar părea rău de personajele cu care am trăit atâta timp. Ca în orice relaţie, ţi-e greu să îţi iei la revedere de la ele. Există potenţial pentru Ruin să fie un spaţiu pentru alte poveşti. Nu ştiu… poate o să mă întorc în Ruin.
Simon Toyne s-a născut în 1969, la Cleethorpes, în Marea Britanie. A studiat literatură engleză şi teatru la Goldsmiths College din Londra, iar timp de douăzeci de ani a lucrat în televiziune, ca scenarist, regizor şi producător. A produs documentarul „100 Greatest Films”, difuzat pe Channel 4, şi i-a intervievat, printre alţii, pe Omar Sharif, Michael Caine, Peter Fonda şi Steven Spielberg. Programele de televiziune la care a lucrat au primit numeroase premii, printre care şi BAFTA.
„Cheia” este al doilea volum al trilogiei „Sancti”. Primul volum, „Sanctus”, a fost tradus în 27 de limbi străine şi publicat în 40 de ţări.
Sursa: Mediafax
