În luna noiembrie, István Téglás poate fi văzut în spectacole precum „Peretele” de la Teatrul Metropolis, „West Side Story” de la Teatrul Odeon, „Furtuna”, „Butoiul cu pulbere” şi „Piesă pentru frate şi soră” la Teatrul Naţional Bucureşti. István Téglás vorbeşte despre căutări, adevăruri şi limitele propriilor forţe.
Un articol de Judy Florescu|7 noiembrie 2014
Istvan Teglas – Furtuna, Teatrul Național București
Consideri că tinerii ar trebui să studieze performance-ul în școală?
Orice fel de pregătire, dacă e bună și consistentă, e de folos. La noi nu există pregătire pentru zona de performance. Nu prea știu școli care se ocupă în special cu lucrurile astea nici prin afară, pentru că ele se nasc din alte zone, decât cele ale sistemului. Cei mai mulți dintre noi, cei care praticăm performance-urile, am terminat ori o facultate de teatru, ori de coregrafie. Sunt și alții care nu au făcut și care văd lucrurile într-un anume fel și creează în felul acela, cum este Pippo del Bono, de exemplu. În vremurile noastre a ajuns să nu mai conteze facultatea sau ce școală ai făcut. A început să conteze dacă dai tu ceva din tine, ceva sincer, în acel proiect. Acesta este un lucru foarte bun dintr-o privință, pe când din alta, nu e. Totuși, eu am terminat 4 ani de facultate, iar perioada aceea și acum îmi apare ca o etapă mare a vieții mele, referitoare la formarea mea artistică.
Istvan_Teglas-Dance a playful body
Ce te-a atras pe tine la zona de performance?
Tocmai felul ăsta de a fi tu, de a fi sincer în lucru. Să fiu eu așa fix cum sunt și să nu trebuiască să arăt altceva. În momentul în care am fost atras de performance simțeam că e ceva mult mai adevărat pentru mine, decât orice altceva aș face. Cumva, căutam un fel de adevăr, oricare, numai să găsesc unul, pentru că eu, până în momentul acela, nu consideram că știam vreun adevăr.
Căutai adevăruri despre tine, despre oameni, despre lumea asta?
Mi-am dat seama că mai mult a contat procesul căutării decât găsirea adevărului în sine. Bineînțeles că am descoperit multe lucruri despre mine, ca persoană, ca performer, despre felul de a interpreta pe scenă. Lucrurile descoperite au devenit mult mai importante, pe lângă adevărurile căutate. Cred că mai mult îmi doream să mă descopăr și să mă cunosc mai bine, iar asta s-a și întâmplat, într-un fel sau altul.
Ce ai descoperit la tine?
Mi-am descoperit limitele, pe care le bănuiam, dar pe care le-am conștientizat, lovindu-mă de ele. Era greu în primul rând să le recunosc, după aceea să le accept și după aceea ori să încerc să le lărgesc ori să încerc să fac ceva ținând cont de ele. Asta a fost o mare provocare pentru mine și m-a solicitat cum nu m-a mai solicitat nimic până în momentul acela. De atunci eu încă mă hrănesc din ce s-a întâmplat în acel proces al descoperirii. Era pe vremea când lucram la performance-ul Dance a playful body, în anul 2008.
Crezi că artiștii ar trebui să treacă printr-un proces al căutării în care să-și descopere limitele fizice, artistice și umane?
Sunt convins că fiecare, dacă este curios și interesat de acest lucru, probabil că are parte de așa ceva. La mine nu a fost un lucru programat. Întâmplător, m-am întâlnit cu Andreea Novac și am început să lucrăm din nimic, de pe o zi pe alta, doar pentru că ne doream lucrul acesta. Și dacă îți dorești, lucrurile se întâmplă, până la urmă.
Istvan Teglas – West Side Story , Teatrul Odeon
Cum îți explici longevitatea acestui perfomance?
Tocmai pentru că procesul de creație a fost foarte puternic, spectacolul a reușit să trăiască chiar și până în ziua de azi. După cum ți-am spus, eu încă mă alimentez din felul în care am lucrat în perioada aceea și din ce am descoperit în legătură cu mine. Spectacolul trăiește pentru că eu sunt același om care acum 6 ani a făcut parte din procesul acela. Dacă voiam să facem un proiect și atât, atunci probabil că nu mai trăia. Noi nu ne-am propus neapărat să facem un spectacol atunci, ci ne-am propus că lucrăm, să descoperim, să ne cunoaștem mai bine.
Istvan_Teglas_Peretele, Teatrul Metropolis
Care sunt motivele pentru care nu se fac mai des spectacole de performance în România?
Pentru lucruri de genul acesta trebuie să ai anumite condiții. Se întâmplă ca unii să facă un spectacol într-o sufragerie sau într-o casă, dar în mod normal noi nu avem condiții pentru performance-uri, care nu se fac în teatrele de stat. Eu nu prea am auzit acest lucru, sau dacă da, probabil a fost o sală închiriată de la un teatru de stat, ceea ce nu avea nici o legătură cu instituția respectivă.
Pentru inițierea unui proiect de performance contează genul de instituție sau omul care o conduce?
Nu știu dacă la noi lucrurile astea contează. Din păcate, la noi, în zona independentă, în zona de performance sau în orice altă zonă e fix ca în instituții, adică se mizează pe cunoștințe, pe simpatii, pe relații profesionale confortabile. Din păcate nu putem vorbi despre un sistem sănătos. Din moment ce ar exista mai multe spații, cum se întâmplă de exemplu la New York, atunci ai avea mai multe opțiuni. La noi nu ai opțiuni, nici de spațiu măcar, și atunci când ai zeci de mii de alegeri, normal că se leagă lucrurile într-un fel sau altul și se creează un fel sistem. În România nici nu există un sistem pentru un astfel de gen artistic.
credit foto: Adriana Gioadă, Florin Biolan, Augustin Bucur, Mihaela Marin, Dani Ioniță
