INTERVIU Regizoarea sârbo-româncă Ivana Mladenovic vorbeşte despre cel mai nou lungmetraj al său, „Ivana cea Groaznică” (2019), pe care l-a filmat în Kladovo, oraşul natal din Serbia, şi în care joacă o actriţă aflată într-un moment de criză.
Un articol de Ionuţ Mareş|12 martie 2020
Ivana Mladenovic s-a născut în 1984 în Serbia. După ce a studiat Dreptul la Belgrad, s-a mutat în România, unde a absolvit în 2010 secția de regie a Universității de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” (UNATC) din Bucureşti. Ulterior a făcut şi un master, tot în regie de film.
După mai multe scurtmetraje (ficţiune şi documentar), cu care a fost prezentă în diferite festivaluri, a debutat în documentarul de lungmetraj în 2012, cu „Turn Off The Lights”, câştigător la Festivalul de la Sarajevo şi ales apoi cel mai bun documentar la Premiile Gopo.
În 2016, a intrepretat personajul Solange în „Inimi cicatrizate”, filmul regizat de Radu Jude după scrierile lui M. Blecher.
Prezentat în premieră mondială în competiţia Festivalului de la San Sebastian în 2017 şi premiat la Gopo pentru debut în 2019, „Soldaţii. Poveste din Ferentari”, bazat pe romanul cu acelaşi titlu al scriitorului Adi Schiop, care s-a jucat pe el însuşi, a fost primul său lungmetraj de ficţiune.
În 2020, Ivana Mladenovic revine în cinematografe cu „Ivana cea Groaznică”, film care a avut premiera mondială anul trecut în cadrul secțiunii Cineasti del Presente a Festivalului de la Locarno, unde a câştigat premiul special al juriului.
În acest film autoficţional, Ivana Mladenovic joacă o actriţă sârbă pe nume Ivana Milenkovic care și-a făcut o carieră în Bucureşti şi care, pe fondul unor presupuse probleme de sănătate, decide să îşi petreacă vara pe malul celălalt al Dunării, în Kladovo, orașul natal, alături de familie. În rolurile tatălui, mamei, fratelui şi bunicii sunt distribuiţi chiar membrii reali ai familiei regizoarei, care par a se juca pe ei înşişi.
Ionuţ Mareş: De ce ai vrut să faci un film în Kladovo, orașul tău natal din Serbia, în care să îţi incluzi familia şi în care să joci tu însăţi?
Ivana Mladenovic: Sunt mai multe motive. După post-producţia de la „Soldaţii. Poveste din Ferentari” (2017), am intrat într-o criză care s-a manifestat prin ipohondrie şi un fel de atacuri epileptice. Am vrut să înţeleg ce se întâmpla, pentru că toate analizele au fost ok. Atunci, am început să scriu. Am scris un fel de jurnal în formă de scenariu. Şi pentru prima dată mi-am dat seama că a fost un atac de panică. Eu am crezut că am o boală foarte gravă.
Şi te-ai gândit să transformi experienţa asta într-un film.
Mi-am dat seama că o să urmeze o perioadă destul de lungă în care o să stau acasă. Şi am vrut să fac asta împreună cu părinţii mei. Am vrut să descifrăm împreună cam ce s-a întâmplat. Asta a fost ideea.
Dar poate şi pentru că îmi place de ei, îmi plac oraşul şi oamenii de acolo. Am vrut să îi filmez şi să fac ceva împreună cu ei. Ceva ce o să rămână. O familie balcanică ai cărei membri, deşi se ceartă des, se iubesc foarte mult.
Așa că ai pornit de la acest jurnal-scenariu, cum îi spui tu.
Poate e prea mult spus cuvântul jurnal. Nu e chiar aşa, pentru că lucrurile se schimbau pe măsură ce scriam. Creierul meu cred că e făcut în aşa fel încât îşi aranjează realitatea deja în formă de scenariu.
Apoi cum ai construit scenariul? Ai scris scene pe baza unor experienţe?
Eu le-am scris cam cum s-au întâmplat. Dar la un moment dat mi-am dat seama despre ce vreau să vorbesc în film. Şi, atunci, pur şi simplu secvenţele s-au construit şi şi-au găsit locul în timp ce mă gândeam la lucrurile care s-au întâmplat şi la motivele posibile pentru care s-au întâmplat.
Împreună cu Adi Schiop am căutat în scenariu să văd ce se întâmplă cu această Ivana Milenkovic. E vorba de atacuri de panică? De ce s-au întâmplat? E din cauză că s-a îndrăgostit de un băiat mai tânăr? E din cauză că încă este îndrăgostită de fostul iubit? E pentru faptul că s-a mutat în România şi nu mai ştie dacă e româncă sau sârboaică?
E pentru faptul că ar vrea să împartă cu părinţii ei ce a învăţat în ultimii ani 15 ani, deşi e foarte greu să comunici cu ei la acest nivel? E din cauza trecutului? E din cauza oraşului? Toate aceste lucruri au fost de fapt o căutare.
Cred că se simte şi se transmite acest lucru. Bănuiesc că ideea de a juca tu acest personaj era de la sine înţeleasă.
Da. Era foarte greu să chemi actori în Kladovo să joace cu familia mea şi să repete cu nonprofesionişti luni în şir. Apoi, trebuia să o facem împreună.
Şi trebuia să îţi asumi până la capăt povestea asta.
Da. Dar nu ştiu cât am fost de conştientă de asta. Acum îmi este foarte greu să îmi dau seama cât a fost un lucru asumat şi cât a fost nevoia mea să fac asta.
Probabil a fost şi din cauză că am făcut un film cu Adi („Soldații. Poveste din Ferentari” – n.r.) în care el îşi joacă propriul rol, după cartea lui autobiografică, sau filmul de dinainte, cu tineri proaspăt ieşiţi din închisoare (documentarul „Turn Off the Lights” – n.r.), și mi-am dat seama că e vorba de niște oameni care mi-au oferit atât de mult din intimitatea lor. Așa că era şi rândul meu.
Era rândul tău să faci ce?
Mi-am pus de multe ori următoarea problemă: Cine sunt eu să dezvălui realităţile altora? Cred că sunt întrebări pe care ţi le pui când lucrezi cu poveştile adevărate ale oamenilor şi întâlneşti oameni care sunt în stare să îşi asume cu totul cine sunt ei.
Aveai experienţa de a fi jucat în „Inimi cicatrizate”, la Radu Jude. Dar cât de teamă ţi-a fost să te pui şi în faţa camerei într-un astfel de rol?
Am început filmul neştiind că va fi şi văzut de un public, aşa că presiunea nu a fost aşa mare. Am pornit cu ideea să filmăm cele zece zile programate şi să vedem ce iese. Încă nu aveam finanţări, şi am invitat prieteni în oraşul meu natal: pe Ana Szel, pe Andrei Rus (ambii menţionaţi pe generic ca fiind cei care au „regizat-o” pe regizoare – n.r.), pe operatoarea Carmen Tofeni, pe Andrei, pe Anca (Andrei Dinescu și regretata cântăreaţă Anca Pop, interpreți în film – n.r.).
I-am invitat la mine şi le-am zis: „Ok, avem bani de mâncare şi de cazare, haideţi să facem asta”. Cred că au venit pentru că au simţit că eu am avut nevoia să fac acest film. Nu a fost aşa o mare presiune. Până am ajuns noi să primim finanţare, mă obișnuisem deja cu ideea.
Nu ți-a fost teamă că cei care văd filmul te-ar putea asocia pe deplin cu personajul?
Sigur că teama a existat, dar nu mai ştiu în ce intensitate. Filmul l-am început acum doi ani, iar teama a fost parte din proces. Acum doar pare o etapă din viaţă care s-a terminat. Lucrând atât de mult la el şi ficţionalizând, nu mai am senzaţia că e vorba de mine.
Ceilalţi decid cât vor să o judece pe această Ivana cea Groaznică. Depinde de spectator cum se uită la personaj și ce vrea să vadă. Eu am simțit că am primit și foarte multă iubire după acest film, comparativ cu ce s-a întâmplat după „Soldații”.
Cum ai scris acest personaj, această Ivana, care e și nesuferită, dar și tușantă, e și comică, dar are și ceva tragic?
Lucrurile iniţial au venit instinctiv, dar Adi şi cu mine am început să înţelegem personajul şi să accentuăm momentele din realitate. Pentru asta, Adi m-a ajutat foarte mult.
Scriind împreună în ultimii cinci ani, el vede multe lucruri comice la mine, dar și lucruri pe care le consideră oribile (râde – n.r.). Aşa că am început să o punem pe Ivana în momente din ce în ce mai confruntaţionale cu cei din jur.
Oameni şi mai ales idei care o interesează pe ea cel mai mult. Unele sunt juste şi importante, altele chiar penibile. Totuşi, filmul îşi găsea propria viaţă. De unele idei am fost constienţi, de altele nu. Apoi, ne-am inspirat din realitate chiar în timpul filmării.
Unele din puţinele momente improvizate au fost cele cu bunica. Eu i-am scris niște replici. Adi a făcut-o și mai comică decât este. Dar cel mai emoţionant lucru pentru mine a fost că am cunoscut-o pe bunica mea datorită acestei filmări şi felului în care ea a adus plusvaloare personajului ei. Am avut timp să mă concentrez pe ea şi să îmi dau seama cât de mult ne oglindim una în cealaltă. A fost foarte frumos să o descopăr. E o „periculoasă”.
Cum ai lucrat cu părinții tăi, cu fratele tău? Le-ai dat replici și ați reconstruit niște situații reale?
După ce replicile au fost scrise, le-am dat să le citească şi am discutat. A fost o discuţie lungă despre felul în care fiecare dintre noi a văzut realitatea şi diferite situaţii în trecut şi mai ales despre cine are dreptate.
Referindu-mă strict la muncă, toate replicile au fost învățate. Nu am putut să fac altfel, pentru că e foarte greu să îi explici unei persoane care joacă pentru prima dată să improvizeze. Ce înseamnă asta? Abia după jumătate de film au fost în stare să improvizeze puțin.
Am învățat cu ei replici patru luni. Și-au dat seama că trebuie să le știe la perfecțiune, pentru ca după aceea să poată să se joace cu ele sau să le facă puțin mai „ale lor”.
Și bănuiesc că situațiile din film sunt bazate pe niște experiențe.
Cam toate s-au întâmplat în realitate, într-un fel sau altul. Dar e foarte greu de explicat cum un lucru care s-a întâmplat în realitate ajunge apoi pe ecran. Replicile pot fi adevărate, dar atmosfera să nu corespundă cu totul. Sau chiar invers.
Cât de ușor au acceptat jocul tău de a-i implica în film?
La început ei nu înțelegeau de ce e așa de mare nevoie ca noi să facem asta. Dar cred până la urmă şi-au dat seama cât e de important asta pentru mine şi au simțit nevoia să o facă. Mă plângeam foarte tare că ei nu mă iubesc (râde – n.r.). Cum ar zice Ana Szel: „E o dovadă maximă de iubire, nu mai poți să zici că nu te iubesc”.
La un moment dat nu au fost foarte mulțumiți, pentru că au avut foarte mari emoții, dar acum mă întreabă dacă au loc şi în următorul film.
Este și un portret al orașului. Te-ai folosit probabil de experiența ta, de felul în care te percepe comunitatea din Kladovo.
Se pare că da, pentru că întotdeauna cel mai important e cum te văd cei de acasă. E ceva provincial în asta. Ei mă percep ca pe o actriţă, doar pentru că am jucat un rol în filmul lui Radu Jude. Nici nu se pun celelalte două filme ca regizor, pentru că e greu să explic ce e un regizor. Actoria măcar e o meserie.
Clar e şi un portret al oraşului, al acestei mici comunităţi de la graniţă. Doar că la asta m-au ajutat chiar ei. Râzând un pic de bârfele oraşului împreună cu ei, am început să construim personajele lor, având tot timpul grijă să nu trecem în senzaţionalism.
I-am implicat pe toți şi am avut senzația că ei se simt foarte bine. Am oferit roluri unor oameni pe care nu îi cunoşteam şi cu ocazia asta mi-am reamintit ce înseamnă să trăiesti într-un oraş mic. Cred că și pentru ei a fost o experiență foarte frumoasă, mai ales că în oraşe precum Kladovo nu se întâmplă astfel de lucruri niciodată.
Cu ei am făcut fix la fel cum am făcut cu părinții: ne întâlneam în căminul cultural și repetam.
Filmul este, în fond, o autoficțiune.
O autoficţiune sau realitate speculativă, construită pe întâmplari reale ale mele şi ale fetelor din oraşul meu natal.
E un film care pare făcut dintr-o suflare, pare un film liber. E un film și emoționant, dar în același timp nici nu se ia foarte tare în serios până la capăt. Nu pare să se bazeze pe o narațiune foarte închegată, ci e construit din momente care vin unul din altul.
La bază, filmul a avut un scenariu strict, dar abia la montaj şi-a găsit singur forma. Multe secvenţe care au fost prea ficţionalizate sau care nu s-au întâmplat deloc în realitate au căzut la montaj. Poate de aceea e senzaţia asta.
Dar au fost şi multe momente care m-au învăţat ceva despre viaţa mea şi la care nu m-am gândit în timp ce scriam scenariul. Realitatea ieşea singură din ficţiune şi mi-a vorbit inapoi. Însă filmul nu e făcut doar ca să fie terapia mea.
Nu ai vrut asta?
În profunzime, a fost asta. Dar sunt și multe alte lucruri. Pur și simplu am vrut să transmit și supărarea, și iubirea mea față de acest loc.
Oraşul şi oamenii care locuiesc acolo m-au inspirat foarte mult să vorbesc şi despre poziția femeilor în societăţile din ambele ţări – România şi Serbia.
Pentru asta există personajul Ancăi în film. Am scris părţile cu ea din film pe baza realităţii ei de activistă, inclusiv dorinţa de a organiza un festival adevărat al clitorisului în România.
Sunt câteva subiecte serioase, dar am decis să le discut prin umor ca să pot apropia oamenii de astfel de probleme pe care am dorit să le discutăm. Ea este personajul meu preferat din film.
Personajul Ivana e actriță, ceea ce în cazul tău e doar parțial adevărat, și asta exemplifică foarte bine amestectul de ficțiune și elemente autobiografice.
În Serbia, actorii sunt foarte importanți. Sunt văzuți și ca formatori de opinie, ca oameni care au și o anumită responsabilitate publică. Cred că a contat mai mult că am jucat în filmul lui Jude decât că am regizat trei filme. Ei știu că eu fac ceva ciudat, dar nu știu exact ce.
„Ivana cea Groaznică” a fost programat să intre în cinematografe la 13 martie şi poate fi găsit în unele săli din multiplexuri, însă criza de sănătate declanşată de răspândirea coronavirusului a compromis practic lansarea. Filmul ar putea avea parte însă de o relansare după ce situaţia va reveni la normal.