Se întâmplă la Green Hours spectacolul „Gadjo Dildo” (nu vă luaţi după titlu, e parodic-ironic). În cele trei roluri semnificative din piesă, trei actriţe de etnie romă: Elena Duminică, Mihaela Drăgan, Zita Moldovan (e adevărat, în „Gadjo Dildo”, joacă – bine – şi Paul Dunca, în rolul unui prezentator al show-ului, dar rolul său este prea puţin important în filosofia spectacolului). Şi chiar despre femeile rome este vorba în acest aparent cabaret care promite să confere spectatorilor o experienţă completă gipsy.
Un articol de Andrei Crăciun|24 martie 2016
În toamnă am fost directorul artistic al unui Festival de Teatru dedicat minorităţilor etnice. Numele acestui festival, organizat de Fundaţia Amfiteatru, este „Caleido”. Ce face un director artistic? Nu ştiu, că nu am făcut conform cutumii. Am fost, totuşi, selecţionerul Festivalului. Am selecţionat, deci, mai multe spectacole în care juca actriţa Mihaela Drăgan, căci îmi era binecunoscută arta dumisale – militantă, frustă, uneori feroce.
„Gadjo Dildo” e întocmai. O radiografie – dintr-o neîmblânzită perspectivă feministă – a clişeelor despre femeia romă, despre sexualitatea ţigănească. Textul este curajos. E în contra tabuu-urilor, şi asta e bine. Spune lucrurilor pe nume, oricât de dureros ar fi, ba chiar deschide şi dulapul în care sunt obligaţi să se ascundă prea mulţi romi gay. Da, în spectacol, una dintre femeile rome este lesbiană. Ghee, ca să spunem aşa. Chiar Mihaela Drăgan o joacă pe roma ghee. Din câte cunosc, la sfârşitul reprezentaţiei, a primit inclusiv o invitaţie la o cafea de la o domnişoară. Mai departe, nu ştiu.
Spectacolul e militant, ceea ce nu îl face mai puţin artistic. Arată, în clar, ce nu este femeia romă, ce nu vrea să fie. E în contra tuturor stereotipurilor, şi asta e, de asemenea, bine.
„Gadjo Dildo” face sală plină, ceea ce e dătător de speranţă. Să fie la mijloc o simplă modă? E cool să fii de această parte a baricadelor? Prefer să cred că e, totuşi, mai mult decât atât. Că trăim o maturizare istorică a societăţii noastre rigide, conservatoare şi ipocrite.
Despre jocul actriţelor, numai de bine. Şi nici nu putea fi altfel. Textul e despre experienţe prin care au trecut sau pe care le cunosc de la apropiaţi, despre un adevăr intim şi foarte important. Da, e nevoie de „Gadjo Dildo”, ca să fim mai puţin ignoranţi cu privire la această sălbatică, exotică, neîmblânzită, nomadă, misterioasă femeie-ţigancă (ea poate să fie aşa, dar poate, în egală măsură, să nu fie). Am putea – privind „Gadjo Dildo” – chiar să descoperim câtă nevoie avem de nuanţe.
E dreaptă lupta acestor femei de a vorbi despre ceea ce s-a tăcut prea mult. Le sunt alături. Căci până la urmă ceea ce spun ele este un adevăr elementar, la care ar fi trebuit deja să ajungem până în mileniul al III-lea. Acest adevăr este: nu mai priviţi către oameni ca la o grămadă! La mijloc este, deci, o viziune foarte umanistă, pe care o susţin fără rezerve, până la ultimele consecinţe. În plus, „Gadjo Dildo” e şi foarte amuzant. Fanaticii n-au umor. Aceste tinere rome au.
