CRONICĂ DE FILM În documentarul „Jurnalul familiei -escu” (2018), regizorul Șerban Georgescu discută pe un ton jucăuş, ironic, ce (mai) înseamnă a fi român, la 100 de ani de la apariţia României moderne, perioadă în care ţara a trecut prin multe şocuri şi transformări.
Un articol de Ionuţ Mareş|18 octombrie 2019
Într-un peisaj al filmului de nonficțiune românesc serios și grav, cu planuri-secvență observaționale și atent în special la teme sociale, dureroase, regizorul Șerban Georgescu propune o altă abordare. Una care mizează pe ironie sprințară și umor amărui. Și în care o poveste personală se dizolvă într-o perpectivă generală.
Deși mai realizase și înainte diferite producții documentare, în principal de televiziune, l-am descoperit pe Șerban Georgescu abia cu „Varză, cartofi și alți demoni”, lansat în 2016. Un documentar vivace în care cineastul pornea de la o situație foarte concretă și aparent banală – un sat unde se cultivă mult prea multă varză pentru ca o astfel de afacere să fie cu adevărat minim rentabilă pentru cei care o practică – pentru a descrie de fapt un aspect absurd al societății românești capitaliste de astăzi.
Realizat cu ocazia Centenarului, dar ferit de orice atitudine sobră sau patetică față de un astfel de context, „Jurnalul familiei -escu” (2018), noul film al lui Șerban Georgescu, discută pe un ton jucăuș ce (mai) înseamnă a fi român – prin ce ne definim după un secol tumultos.
La fel ca „Varză, cartofi și alți demoni”, avem și acum de-a face cu un documentar la persoana întâi. Șerban Georgescu se pune (uneori) în fața camerei de filmat (primul cadru este, de altfel, cu el urcându-se în mașină) și pleacă de la o dilemă personală – ce se va întâmpla cu familia lui după ce fiica sa adolescentă va pleca, un lucru cert pentru tată, să studieze și poate chiar să rămână în străinătate.
De aici, Șerban Georgescu pornește o incursiune rapidă deopotrivă în trecutul aventuros al familiei sale multietnice, explicat cu ajutorul unui comentariu din off al cineastului însuși și prin intermediul mai multor fotografii de arhivă, și în istoria ultimei sute de ani a românilor și României.
Însă nu e vorba de o lecție de manual, iar clișeele sunt folosite doar pentru a fi deconstruite. Și nu e vorba nici de o eventuală demonstrație a excepționalismului unei familii, așa cum probabil ar fi încercat să facă un documentar obișnuit.
Dimpotivă, Șerban Georgescu mai degrabă caută acele trăsături care pot defini ideea de românitate, exprimată inclusiv de celebra terminație „-escu”, prezentă în numele a numeroși concetățeni, inclusiv al cineastului, și pusă ironic în titlu.
Iar pentru asta, a înregistrat interviuri – realizate într-un decor neutru – cu câțiva intelectuali cunoscuți – Mihaela Miroiu, Ioana Pârvulescu, Sorin Ioniță, Vintilă Mihăilescu, Theodor Paleologu și Stelian Tănase, îndemnați să vorbească despre diferite perioade din trecut și despre diverse caracteristici naționale, inclusiv din perspectiva trăsăturilor culturale ale fiecărei regiuni geografice.
Șerban Georgescu intercalează cele mai spumoase și relevante fragmente din aceste discuții cu fotografii – de la cele alb-negru de acum zeci de ani la cele cu care ne lăudăm astăzi pe Facebook -, cu imagini de arhivă, prezentate ca și cum le-am vedea la televizor, și cu numeroase colaje cvasi-animate care denotă un spirit ludic.
Rezultă un portret zglobiu al României de ieri și de azi. Deși lipsit de valențe vizuale, „Jurnalul familiei -escu” arată că poți face un documentar inventiv dintr-o idee abstractă. Un documentar-eseu care tratează fără morgă, ba chiar cu umor, un subiect cât se poate de important, aproape o obsesie a acestui popor – definirea propriei identități, între împăunare și autoderiziune.
„Jurnalul familiei -escu” va putea fi văzut duminică, 20 octombrie, la Cinema Muzeul Țăranului, în cadrul Festivalului „Les Films de Cannes a Bucarest”, iar din 25 octombrie va fi distribuit și în cinematografe, de Kolectiv Film.
