Dezbaterea din jurul celui mai nou film al regizorului Alexandru Solomon, “Arsenie. Viaţa de apoi”, e demnă de urmărit în primul rând pentru că arată precaritatea înţelegerii cinematografiei şi în special a filmului documentar.
Un articol de Ionuţ Mareş|27 septembrie 2023
Dezbaterea din jurul celui mai nou film al regizorului Alexandru Solomon, “Arsenie. Viaţa de apoi”, mi se pare demnă de urmărit nu atât pentru că două instituţii de cultură din Arad s-au temut să găzduiască o proiecţie, invocând primirea unor amenințări, sau pentru că Arhiepiscopia Sibiului a cerut public ca festivalul Astra să nu arate documentarul, acuzând că pelicula face parte dintr-un „demers neomarxist”, care își propune să batjocorească poporul român și valorile lui spirituale, prin parodierea vieții lui Arsenie Boca.
Scandalul mi se pare interesant în primul rând pentru că arată precaritatea înţelegerii cinematografiei şi în special a filmului documentar. În plus, este un nou episod al războiului cultural şi ideologic care are loc de câţiva ani în societăţile occidentale, inclusiv în România.
Sigur, tentativele de cenzură trebuie tratate cu seriozitate şi denunţate, nu doar pentru că sunt inacceptabile din principiu, dar şi pentru că ar putea fi semnalul unei direcţii în care statul român, cu toate instituţiile sale, şi-ar dori să controleze cultura, deci implicit şi cinematografia (se întâmplă deja, într-o mare măsură, în Ungaria, iar în Polonia e aceeaşi tendinţă). În acelaşi timp, sunt totuşi caraghioase teama de un film a unor funcţionari culturali şi a unor preoţi din posturi de conducere şi convingerea acestora că interzicerea unor proiecţii i-ar feri pe oameni să fie smintiţi de un documentar. De aici şi inevitabila întrebare: ce credincioşi sunt aceia care s-ar lăsa zdruncinaţi de un film? Apoi, Arhiepiscopia Sibiului ar trebui să vadă şi să se gândească la monstrul la a cărui apariţie a contribuit: ura, inclusiv antisemită, declanşată împotriva regizorului Alexandru Solomon.
Mai bine controversă, decât indiferenţă
Trebuie să recunosc însă că îmi place atunci când un film românesc râcâie sensibilităţi şi, astfel, face valuri. În locul indiferenţei unanime cu care sunt primite marea majoritate a realizărilor cinematografiei locale, mai bine filme – din păcate încă prea puţine – care să stârnească discuţii şi controverse naţionale. Asemenea cazuri ne permit să vedem, încă o dată, cum stăm ca societate (toamna asta vom mai avea cel puţin o nouă oportunitate de vâlvă, odată cu lansarea noului film al lui Radu Jude, “Nu aştepta prea mult de la sfârşitul lumii”).
Doar câteva documentare din ultimii ani au fost în centrul atenţiei din afara bulei cinefililor, însă toate au arătat modul distorsionat şi limitat în care este perceput acest gen nu doar de un public mai larg, cât şi de o parte a intelectualilor, în special literaţi.
Unii nu au înţeles valoarea unui documentar de montaj ca “Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu” (2010) de Andrei Ujică. Mai mult, l-au perceput ca o spălare a imaginii fostului dictator. Alţii au acuzat un presupus mizerabilism din “Toto şi surorile lui” (2014) de Alexander Nanau. Acelaşi regizor a fost acuzat că s-a pus în slujba unui politician, Vlad Voiculescu, atunci când a făcut “colectiv” (2019). Iar acum Alexandru Solomon – autorul unor documentare ca “Marele jaf comunist”, “Război pe calea undelor”, “Kapitalism – Reţeta noastră secretă” şi “Ouăle lui Tarzan” – este atacat pentru că prin “Arsenie. Viaţa de apoi” s-ar înscrie într-un “demers neomarxist” prin care “se critică instituțiile fundamentale pe care se bazează ființa poporului nostru, începând cu Biserica, cu familia și cu patria”.
Este de la sine înţeles că orice film poate fi şi trebuie supus criticilor. Numai că situaţiile de mai sus, care au culminat acum cu receptarea la “Arsenie. Viaţa de apoi”, au arătat absenţa alfabetizării în limbajul non-ficţiunii cinematografice.
Reacţia publică a Arhiepiscopiei Sibiului la filmul lui Alexandru Solomon merită atenţie pentru că se doreşte şi o analiză punctuală, cu exemple concrete de secvenţe, menită a demonstra că demersul artistic nu este sincer și că în spatele „unei lamentabile arte cinematografice” stă un mesaj jignitor și discriminator.
În esenţă – iar asta am văzut şi în reacţii la sesiuni de Q&A şi în comentarii pe Facebook – se susţine că filmul nu ar fi un documentar (poate cel mult o docu-dramă, orice ar însemna asta), cu sugestia implicită că, prin urmare, nu poate pretinde că ar fi obiectiv şi că ar spune adevărul.
Preconcepţii şi aşteptări eronate
Problema e pusă greşit de la început şi porneşte de la câteva preconcepţii şi aşteptări eronate, larg răspândite, legate de documentar. Una are de-a face cu rolurile documentarului, alta priveşte presupusa obligaţie de obiectivitate, iar a treia vizează natura şi forma unui astfel de film. Despre o parte din aceste probleme, dar şi despre intenţiile sale a scris însuşi Alexandru Solomon, într-un text apărut în publicaţia Films in Frame.
Convingerea publicului larg – cu care am luat şi eu deseori contact în ultimii ani – este că documentarul trebuie să fie în primul rând (sau chiar exclusiv) educativ şi informativ, fără echivoc (în tradiţia unei emisiuni ca Teleenciclopedia şi a unor posturi TV precum Discovery şi History). Unele interpretări mai naive pretind chiar ca documentarul să arate frumuseţile ţării (pe modelul “României sălbatice”) sau trecutul ei glorios (ca în cazul filmelor elogioase despre membrii familiilor regale sau eroii neamului). Opiniile puţin mai sofisticate invocă faptul că cei care apar în faţa camerei trebuie să fie întotdeauna persoane reale, observate în mediul lor, dar şi că documentarul trebuie să arate realitatea, poate chiar într-un mod critic (pe formula materialelor jurnalistice investigative de tip “România, te iubesc!”). În mentalul colectiv mai există şi tipul de documentar mainstream impus de platforme, profesionist realizat, dar rezultatul unei uniformizări şi aplatizări stilistice.
Ce se uită sau nu se ştie în toată această discuţie – şi e un lucru cu care încep, de pildă, întâlnirile cu bibliotecarele şi bibliotecarii din programul “Educaţie media prin film documentar la bibliotecă” derulat de Asociaţia One World Romania – sunt diversitatea şi libertatea extraordinare pe care le poate avea filmul documentar. Nu există un singur fel de a face documentar, ci o multitudine de tehnici şi de stiluri, care deseori se combină. Iar în ambiguitatea şi polivalenţa sa stau exact frumuseţea şi forţa documentarului.
Documentarul nu e obiectiv
Sigur, teoreticienii au încercat să facă ordine, iar pentru asta au apelat la clasificări şi tipologii. Probabil cea mai cunoscută este împărţirea propusă de americanul Bill Nichols, cu cele şase tipuri de documentar ale sale: poetic, expozitiv, participativ, observaţional, reflexiv şi performativ. Cu nota de subsol că deseori trăsăturile unuia dintre ele se pot amesteca cu particularităţile altuia, în doze variate. Important de reţinut – unele nu sunt superioare celorlalte. Un film de Michael Moore, exemplul perfect de cinema performativ şi provocator, este la fel de valabil ca un documentar observaţional de Frederick Wiseman. Un documentar participativ precum “Comizi d’amore”, în care Pier Paolo Pasolini îi ia la întrebări pe stradă pe italieni, e la fel de respectabil ca un documentar reflexiv precum “Omul cu aparatul de filmat” de Dziga Vertov. Faptul că naratoarea din “Sans Soleil” citeşte scrisorile unui cameraman fictiv nu doar că nu îl descalifică pe Chris Marker, ci chiar contribuie la forţa meditativă a acestui documentar poetic, a acestui eseu vizual extraordinar despre memorie.
În lumea filmului documentar de autor nu prea se vorbeşte de obiectivitate, care nu e privită ca un deziderat, tocmai pentru că e imposibil de atins şi pentru că fiecare regizor adoptă o poziţie şi face o triere a realităţii (de aceea despre acelaşi subiect se pot produce filme extrem de diferite). Se discută, în schimb, despre echilibru, onestitate şi justeţea tonului. Iar în privinţa rolurilor documentarului, primează cele care implică chestionarea unor realităţi sociale şi politice încetăţenite şi dominante, denunţarea nedreptăţilor şi contestarea diferitelor forme de putere. Totul ambalat într-o formă artistică pe cât posibil inventivă şi stimulantă – e de preferat ca filmul să stârnească şi plăcere estetică. Nu trebuie uitat nici truismul că documentarul, ca orice operă de artă, ridică întrebări, nu livrează răspunsuri. Sau, în cuvintele lui Alexandru Solomon, “un documentar e mai ales un proces de cercetare (asta dacă avem nevoie de o definiție). Pornești de undeva dar ajungi în altă parte. Iar în miezul genului stă nu obiectivitatea, ci ideea de investigație, de căutare în dialog cu ceilalți și cu tine însuți ca realizator”.
Privit din această perspectivă teoretică, “Arsenie. Viaţa de apoi” e un documentar tipic, cu nimic ieşit din canoane şi care îi poate lua prin surprindere doar pe cei mai puţin obişnuiţi cu diversele instrumente de mizanscenă pe care le poate împrumuta documentarul şi chiar cu cinema-ul foarte personal al lui Alexandru Solomon (care nu se revendică atât de la tradiţia observaţională, cât de la stilurile participativ, prin naraţiunea la persoana întâi şi prezența sa în faţa camerei, şi performativ, prin situaţiile pe care le stimulează). Mai mult, e chiar un film mai puţin incisiv şi mai puţin obraznic decât ar fi putut lăsa de înţeles premisa şi subiectul său susceptibil să atingă sensibilităţi. Nu e răscolitor (pe cât anunţa gestul de protest al lui cineastului de acum câţiva ani de la Patriarhie), ci dubitativ.
Iar Alexandru Solomon îşi asumă din start dificultatea realizării unui astfel de film. De aici şi permanenta devoalare a mijloacelor folosite, aproape ca o măsură de precauţie: de la renunţarea la pelerinajele reale (menţionată ca atare), care i-ar fi expus cu adevărat pe enoriaşi în plin proces intim de exercitare a credinţei, şi apelul la figuranţi autentici, aparent credincioşi, pentru roluri de pelerini într-o excursie în care totul e la vedere (intenţii, mijloace, indicaţii regizorale), la punerile în scenă (menite a chestiona prin ridiculizare tocmai latura de spectacol, greu de negat, a manifestărilor cultului public al lui Arsenie Boca, dar şi a da o formă vizuală unor elemente şi informaţii de arhivă) şi interviuri (în care convingerile protagoniştilor în raport cu Arsenie Boca par a ieşi la iveală după un timp) şi sesiunile de dezbateri în care asistenta regizorului este, asumat şi strident, vocea progresistă gata oricând să îi provoace pe credincioşi, prinşi uneori pe picior greşit.
Experiment social
În fond, filmul propune un experiment social la scară mică, în care regulile sunt prezentate de la început. Scopul este de a filma tocmai reacţiile la acest experiment, de pe poziţia explicită a unui artist hotărât să discute critic societatea în care trăieşte. Iar faptul că nu toţi protagoniştii ies bine din acest joc nu mi se pare o abatere de la etica procesului de realizare a unui documentar. Aparatul de filmat are această capacitate şi, uneori, această datorie de a capta imprevizibilul, slăbiciunile, omenescul, aşa cum se întâmplă în câteva secvenţe de mărturisiri (femeia care spune că o vizită la mormântul călugărului a ajutat-o să rupă o relaţie toxică pe care o avea cu soţul său; femeia care simte prezenţa unor sfinţi în jurul ei chiar în timp ce e filmată). Nu cred că se poate contesta că astfel de manifestări iraţionale şi probabil necanonice nu ar fi reprezentative pentru un anume fel de a trăi credinţa în societatea majoritar ortodoxă din România. A le ocoli ar fi o amăgire. De asemenea, nu cred că se poate pune la îndoială că alţi protagonişti se prezintă demn în convingerile lor religioase.
Ce nu s-a înţeles şi s-a contestat în cazul lui “Arsenie. Viaţa de apoi” sunt natura sa de film documentar şi, prin urmare, legitimitatea regizorului de a vorbi despre subiectul influenţei lui Arsenie Boca. Însă un astfel de potenţial păcat nu mi se pare o explicaţie suficientă pentru reacţiile virulente de respingere de care a avut parte filmul. Speculaţia mea este că documentarul a atins un punct nevralgic şi a pus o oglindă în faţa unei părţi a societăţii, care nu se simte confortabil în timp ce se priveşte. Filmul a făcut, astfel, exact ce este chemat să facă un documentar de autor.
