CRONICĂ DE FILM Aflată la debutul în regie, Carla Teaha propune “De ce mă cheamă Nora, când cerul meu e senin” (2023), un documentar portret, plin de deferenţă, despre o scriitoare îndrăgită şi nonconformistă, Nora Iuga. Din 17 noiembrie, în cinematografe.
Un articol de Ionuţ Mareş|13 noiembrie 2023
E greu să opui rezistenţă carismei pe care o emană scriitoarea Nora Iuga, cu spiritul său când ludic şi jucăuş, când melancolic şi meditativ. De altfel, trecerea dintr-o stare în alta se poate produce brusc, în aceeaşi secvenţă, şi are ca efect ori comicul, ori tristeţea. Mereu e un spectacol.
Meritul regiei semnate de Carla Teaha este că se păstrează permanent deschisă la această imprevizibilitate, la această libertate a spiritului. Cu modestie şi deferenţă, filmul se lasă ghidat, chiar acaparat de energia vitală a scriitoarei (surprinsă deopotrivă în momente de demnitate şi de fragilitate).
Aparent mai degrabă intuitiv, decât rezultat al unui program atent pregătit în avans, camera (operatori au fost, alternativ, Ana Drăghici, Dalila Dulgheriu şi Andrei Oană) devine un complice generos al protagonistei, pe care o urmăreşte atât în intimitatea locuinţei, cât şi în traseul ei prin societate (aşa cum e călătoria cu trenul la Târgul de Carte de la Frankfurt, firul narativ central şi prilej de explorare a felului spontan şi ager în care scriitoarea îi observă sau intră în contact cu cei din jur).
Ferit de voice-over, documentarul e uneori pur observaţional sau dominat de fragmente de interviu. Alteori, regizoarea se pune la rândul ei în faţa obiectivului, însă cu discreţie şi doar în ultimă instanţă, atunci când mai curând pare atrasă în joc de Nora Iuga însăşi sau când interacţiunea spontană dintre ele poate adăuga noi tuşe la portretul ataşant pe care filmul i-l face scriitoarei. Şi chiar dacă nu este decât în plan îndepărtat despre literatura Norei Iuga, filmul nu ezită să se lase invadat pe ici-colo de un gimmik desuet şi livresc precum scurgerea unor scurte texte literare pe ecran.
Trecutul e evocat aproape exclusiv prin mărturisiri (dintre care unele foarte puternice, în special cea despre un abuz sexual suferit în tinereţe), nu şi prin imagini de arhivă oficiale (a căror lipsă dă seamă de statutul marginal al scriitoarei în timpul regimului comunist, în contrast cu abundenţa de imagini de arhivă din documentarul din 2018 despre Nina Cassian, “Distanţa dintre mine şi mine”, realizat de Mona Nicoară şi Dana Bunescu).
Dar această absenţă e în ton cu însăşi filosofia de viaţă a Norei Iuga: prezentul e important, iar vârsta minţii şi a sufletului nu ţine seamă de vârsta biologică. Simţurile sunt în continuare acute. Curiozitatea e la locul ei.
Scriitoarea e arătată în timp ce scrie la un nou roman (“Hipodrom”), participă la lansări şi întâlniri cu cititori, traversează (cu îngrijorare) o pandemie, iniţiază un schimb de scrisori cu un potenţial iubit din tinereţe, dă interviuri pe Zoom, e serioasă sau aiurită. Scriitoarea e aici, cu noi, ne spune filmul. Şi nu ne rămâne decât să ne bucurăm de longevitatea ei senină şi de prezenţa ei tonică.
