Regizat de britanicul Edgar Wright, „Last Night in Soho” (2021) stă pe o idee grozavă. Ia un reflex des întâlnit al multora dintre noi, idealizarea unei anumite perioade, şi îl aruncă în aer cu stil.
Un articol de Ionuţ Mareş|17 noiembrie 2021
Paseismul este pus sub semnul întrebării printr-o defilare a fantomelor din trecut.
Demitizarea e cu atât mai spectaculoasă cu cât nu are o ţintă uşoară. Dimpotrivă, filmul ia în vizor, fără complezenţă, celebrii ani `60, când întreaga Europă, dar mai ales partea ei de la vest de Cortina de Fier, trecea printr-o efervescenţă atât de aşteptată după război.
Cinematografia îşi trăia la rândul ei glorioasa perioadă de modernism. Aşa că nu e de mirare că reperul pe care îl invocă insistent sau, mai exact, îl deconstruieşte „Last Night in Soho” este clasicul „Darling”, al lui John Schlesinger.
Legendara emancipare multiplă, inclusiv feminină, cu care este deseori asociat respectivul deceniu s-ar putea să nu fi fost atât de revoluţionară şi să fi lăsat multe stafii ascunse în pereţii caselor vechi, gata oricând să iasă.
Atunci când fata inocentă şi naivă de la ţară, o orfană crescută de bunică într-un mediu bucolic, ajunge direct la Londra ca să studieze designul vestimentar şi se instalează în celebrul (nu neapărat în sens bun) cartier Soho, ştii că lucrurile nu arată bine.
Nici nu are cum să fie altfel – fata e cu mintea şi cu sufletul în anii `60 şi îşi alimentează atât de tare imaginaţia cu muzica şi moda perioadei (de care e plin filmul), încât nopţile îi sunt invadate de fantezii şi vise flamboaiante cu o cântăreaţă aspirantă de altădată în căutarea faimei, care se transformă însă treptat în coşmaruri despre abuzuri sexuale şi crime.
Sub strălucirea trecutului presupus eliberator stau de fapt camuflate traume ce lasă urme până în prezent.
Formal, „Last Night in Soho” trece cu abilitate de la film lejer cu adolescenţi, la film de epocă şi apoi la horror, dar având mereu un substrat politic. Nu-i rău pentru o operă, totuşi, mainstream.
