O poveste de dragoste aspră, amară, plină de poezia firească şi azi aproape de neînţeles a unei lumi dispărute…
Un articol de Monica Andronescu|2 noiembrie 2021
„Liliom” a lui Molnar Ferencz, în cei o sută de ani pe care i-a străbătut de la momentul când a fost scrisă, i-a tentat pe mulți dintre creatorii celebri ai ultimului secol, a fost pus în scenă în toată lumea, a fost transformat în musical și ecranizat, a devenit subiect pentru un balet celebru. „Liliom” a cunoscut opt ecranizări americane şi montări celebre semnate de Max Reinhardt, Fritz Lang sau Michael Thalheimer…
Victor Ioan Frunză pune în scenă acum, pentru a treia oară, de data asta la Centrul Cultural Lumina, piesa lui Molnar Ferencz, un clasic al dramaturgiei maghiare. Au trecut mai bine de zece ani de când a montat-o la Teatrul Municipal din Miercurea Ciuc, în limba maghiară, și încă vreo șapte de când a pus-o în scenă la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila. Se întoarce acum la acest superb text, în mod straniu pe cât de anacronic în lumea corectitudinii politice, pe atât de potrivit, pentru că vorbește despre misterul iubirii într-un fel pe care noi, azi – generația cea mai lipsită de „anticorpi” pentru suferință, generația care trăiește aseptic, robotizat și încuie cu lacăte orice sentiment autentic – aproape că nu mai știm să-l decodăm. Pentru că azi, noi iubim cu psihologul la ușă…
Povestea din „Liliom! Viața și moartea unui vagabond” e povestea unui om care iubește aspru, aproape cu ură pe propriile sentimente, aproape speriat de propria „slăbiciune”, un om care nu știe să spună nici „te iubesc”, nici „îmi pare rău”, dar care moare cu inocența, visând doar la o viață mai frumoasă pentru cea căreia nu știe să-i spună „te iubesc”. Acțiunea este plasată la începutul secolului XX, într-un cartier periferic al oraşului Budapesta şi, apoi, pe Lumea Cealaltă…
În Pavilionul C3 de la Romexpo, Adriana Grand a creat o lume stranie, ca din bucăți de puzzle care așteaptă să fie îmbinate, pentru a recompune o imagine, un decor clasic deconstruit, spart în bucăți, extrem de modern, cu un impact foarte puternic… un atelier de fotografie de la început de secol 20 și un aparat prin fața căruia trece fiecare personaj și rămâne acolo imortalizat pentru totdeauna, o jumătate dintr-o cameră simplă, aproape mizeră, unde doi oameni încearcă să-și trăiască povestea, un parc din Budapesta, noaptea în întuneric și podurile Budapestei, care se zăresc undeva, în spate, în ocru, o lume pe care o ghicești doar, și apoi undeva în dreapta stâlpi de tren, șine de tren care se pierd în necunoscut… Tot acest amestec de spații, care încap toate în același loc, precum amintirile defragmentate în mintea unui om, e o poveste în sine… Și jocul începe. Iar Victor Ioan Frunză îl distribuie în rolul Liliom, pe George Costin… Într-o noapte, într-un parc din Budapesta, o fată se îndrăgostește de un băiat. El e artist la bâlci, un Don Juan de mahala, lipsit însă de finețe și cu sensibilitatea bine ascunsă în spatele a zeci de ziduri pe care și le-a construit singur. Are în el un dor de ceva necunoscut, nu e ca toți ceilalți, nu s-ar putea angaja niciodată… portar, ci preferă să moară decât să fie „obișnuit”, arde pe dinăuntru de o flacără pe care nu știe s-o înțeleagă, zâmbește stângaci, puțin timid, puțin speriat, puțin intimidat, așa cum numai George Costin știe s-o facă, e dur și aspru, e absurd, e fragil și mimează forța, iar iubirea adevărată îl fâstâcește într-o asemenea măsură, încât ajunge să lovească… Extrem de nuanțat Liliom pe care-l creează George Costin!
Alături de el, Ana Crețu, în rolul Julika, fata care se îndrăgostește într-o clipă și se dăruiește tot într-o clipă. Fără să știe de ce, din acea clipă, în care misterul se insinuează în viața ei prin apariția lui Liliom, ea devine a lui pentru totdeauna… dispusă să accepte orice și simțindu-i loviturile ca pe mângâieri.
Și lucrurile se întâmplă așa… într-o seară, într-un parc de distracţii din Budapesta, două fete, Julika și Mari, îl văd pe „artistul” Liliom. Una rămâne cu el pentru totdeauna, până în pragul lumii celeilalte, iar cealaltă alege viaţa normală… O intersecţie de destine, întâmplată pe negândite. Ea simte că nu mai poate pleca, el simte că ea îl poate înţelege dincolo de cuvinte. O opreşte lângă el cu gesturi brutale, o cheamă şi o alungă în acelaşi timp. O iubeşte şi o urăşte pentru bunătatea ei absolută, iar ea-l iubeşte pur și simplu… E fragilă, dar mult mai puternică decât el. O loveşte, dar o loveşte tocmai pentru că-i intuieşte puterea. Și toate astea, Ana Crețu le surprinde milimetric. De la fata veselă, în ai cărei ochi joacă o scânteie de tristețe, la femeia matură, care-și crește singură copilul și se luptă cu viața, simți în ea cum absoarbe în cele două ore de spectacol, toți anii aceia de suferință prin care trebuie să treacă, iar metamorfoza e vizibilă fizic. Fără să se afunde în metafizic, interpretarea Anei Crețu, superb complementară cu a lui George Costin, creează imaginea unor oameni simpli, oameni de lângă noi, care-și trăiesc iubirea neînțeleasă și de neînțeles și incomunicarea cu un firesc dezarmant. Iar acest lucru îl surprinde scena morții lui Liliom, în care ea îi stă alături, cu o lumânare aprinsă și-l ajută să treacă dincolo, în timp ce lângă ea, oamenii „nomali”, prietena ei și soțul, încearcă s-o convingă că e mai bine așa… Emoționantă este și scena în care strungarul intră împreună cu copiii s-o roage să-i fie soție, iar ea rămâne mută în durerea ei, pentru ceilalți de neînțeles.
Interesantă este și creația Mirelei Zeța, în rolul dna Muskat, un amestec de fragilitate și vulgaritate frumos surprins de actriță.
Absolut spectaculoasă este creația lui Victor Ioan Frunză pentru cea de-a doua parte a spectacolului, care se petrece pe lumea cealaltă, acolo unde Liliom ajunge după ce moare. Un amestec de ironie duioasă la adresa lumii noastre și a birocrației de pe Pământ cu umor cinic și un strop de tristețe metafizică. Iar Alexandru Pavel alături de Tudor Cucu Dumitrescu creează imaginea irezistibilă a unor funcționari ai Cerului, care greșesc, amestecă lucrurile, se înțeapă unul pe altul, dau ochii peste cap, se emoționează, iau decizii bune și decizii greșite, au uneori umor, exact ca pe Pământ… și scena toată îți lasă un gust minunat, căci dintr-odată, lumea de dincolo pare mult mai caraghioasă și mai puțin înspăimântătoare. Dintre toate cele trei montări ale lui Victor Ioan Frunză, cea de la Centrul Cultural Lumina creează cea mai „seducătoare” imagine a lumii de dincolo. Și… dacă spectacolul de la Miercurea Ciuc înclina mult balanța înspre poezie, în scena morții, Julika silindu-l pe Liliom să facă dragoste cu ea pentru ultima dată ca într-un dans „to the end of love”, iar în cea de la Brăila, Julika îi scotea haina pătată de sânge şi-l schimba, vorbindu-i pentru prima dată de iubire – o scenă de o superbă poezie metafizică – în aceasta de la Pavilionul C3 de la Romexpo, regia aduce laolaltă poezia și metafizica, surprinse amândouă ca într-o fotografie alb-negru, în simplitatea extraordinară a firescului unei iubiri dintr-o Românie ascunsă, dintr-o Ungarie ascunsă sau din cine știe ce țară necunoscută… în orice caz un loc ce n-a pierdut încă legătura cu Misterul.
Foto: Adriana Grand
