Realizat la secţia germană a Teatrul Naţional „Radu Stanca” din Sibiu şi transmis pe platforma TNRS – Scena Digitală, „LIVE”, de Bobi Pricop, este un spectacol hibrid conceput special pentru online, iar adaptarea la mediul virtual este una firească şi inspirată.
Un articol de Ionuţ Mareş|27 iulie 2020
Bazat pe un text scris de dramaturgul de origine austriacă Thomas Perle, „LIVE”, de Bobi Pricop, este un spectacol puternic conectat la prezent. Pe de o parte, propune cinci poveşti inspirate din realităţi sociale ale zilei, livrate una după alta, pe parcursul unei ore.
Pe de altă parte, porneşte de la un spaţiu tradiţional (obişnuita scenă, care acum nu mai poate fi folosită pentru reprezentaţii cu spectatori), pe care însă îl transformă, cu ajutorul noilor media, într-un spaţiu ofertant aflat la intersecţia bizară între teatru, televiziune, film, instalaţie video şi limbajul reţelelor de socializare.
Însă nu avem de-a face o preluare automată a acestor forme, ci cu o chestionare a lor permanentă. Toate cele cinci poveşti, deşi diferite prin conţinut, vorbesc despre manipulare şi despre ce mai înseamnă adevărul în epoca pe care o trăim. Iar regia şi spaţiul scenic gândite de Bobi Pricop sunt construite să reflecte tocmai acest caracter înşelător al mediului prin care ajunge la noi fiecare întâmplare.
Cât e grijă reală şi cât e pretext de creştere a vizibilităţii în relatarea pe care o celebră femeie chef o face live pe o reţea de socializare, în timp ce merge pe stradă, şi în care vorbeşte despre un presupus incident la care tocmai a luat parte cu fetiţa sa în parc? Mai e loc de compasiune? Spiritul civic a ajuns să se manifeste doar prin indignări online?
Sunt întrebările pe care le ridică prima parte a spectacolului, un act care ia forma unui fals live construit ca un plan-secvenţă cinematografic. Partea stângă a cadrului-secvenţă e ocupat de chipul îngrijorat al protagonistei, iar partea dreaptă e dominată de comentariile celor care îi urmăresc contul şi care acoperă o gamă largă de reacţii întâlnite în online – de la susţinere şi curiozitate, la îndoială, miştocăreală sau desconsiderare sub pretext xenofob (femeia e de etnie maghiară).
Tema manipulării e mai acut discutată în cele trei poveşti centrale, apropiate prin faptul că ele folosesc ingenios un decor mai degrabă tradiţional, deşi unul extrem-minimalist: un fundal negru, doar câteva obiecte de recuzită (inevital o masă, un scaun şi un laptop) şi câte două personaje vorbind între ele din spaţii diferite, prin intermedierea tehnologiei, aşa cum cei mai mulţi dintre noi am fost nevoiţi să o facem câteva luni.
Şi tocmai senzaţiile de singurătate, de nesiguranţă şi de alienare sunt cel mai puternic transmise de cele trei poveşti, care pornesc de la situaţii reale, unele reflectate în presă – potenţialele înşelătorii cărora le cad victime părinţii contactaţi de necunoscuţi care le spun că fiul lor din străinătate ar fi avut un accident şi ar avea nevoie de bani; trauma unui interviu de angajare, cu trimiteri spre recentele cazuri de români plecaţi să muncească în Germania în timpul izolării; relaţia şi pasiunile trăite exclusiv în online de un el şi o ea, gameri.
Sunt trei acte greu de încadrat formal, pentru că amestecă elemente de teatru (scenografia şi jocul actoricesc, de altfel foarte bun şi adaptat perfect mediului) cu elemente minime de limbaj cinematografic, în special alternarea între prim-planuri şi planuri ceva mai largi, care dinamizează ritmul, şi modul în care este folosit montajul pentru a uni două spaţii disparate, fără a apela la mizanscena limitativă dată de ecranul laptopului – fiecare personaj este plasat într-un spaţiu al său, care lasă loc şi pentru o anume expresivitate a corpului ce aminteşte de mişcarea scenică, dar şi de un tip de instalaţie video care induce o senzaţie de artificial şi de distanţare.
A cincea parte se pliază pe limbajul jurnalistic, împrumutând aspectul unei presupuse anchete filmate a unui jurnalist german despre un scandal din România care a avut ca protagonist un preot ortodox. Dacă precedentele trei poveşti aveau un ton grav, pe alocuri cvasi-tragic, ultima parte e asumat comică şi senzaţionalistă, aproape în stilul unui mockumentary inspirat dintr-un reportaj TV sau online.
După avalanşa de înregistrări cu spectacole, vechi sau recente, transmise pe internet de când teatrele au fost obligate să se închidă, în condiţii tehnice neadecvate care au iritat o parte a publicului, un spectacol precum „LIVE” vine ca o gură de oxigen.
Şi asta pentru că Bobi Pricop a înţeles potenţialul noilor media în a produce opere artistice inedite, a căror identitate este încă în evoluţie şi rămâne a fi definită. Cert e că „LIVE” este un spectacol făcut cu asumarea naturii sale hibride, fragile, dar şi cu conştiinţa că o astfel de formă de exprimare, sau mai ales ea, trebuie să acorde atenţie, să reflecteze asupra problemelor societăţii în care trăim, pentru a fi cu adevărat relevantă şi a nu rămâne un simplu experiment.
