Lucian Ban: „Jazzul e o întrebare continuă“
https://www.ziarulmetropolis.ro/lucian-ban-jazzul-e-o-intrebare-continua/

Dacă tot sunt vremuri în schimbare, nu din cea mai hazlie, vă invit să plonjăm într-o zonă în care schimbarea constantă este sursă şi ţintă artistică: jazzul.

Un articol de Cristina Enescu|14 Decembrie 2016

La sfârşit de stagiune şi de an, m-am reîntâlnit cu ardeleano-newyorkezul Lucian Ban. Pianist, compozitor şi performer de jazz cu colaborări şi proiecte multi-faţetate în America, Europa şi România (curatorul Bucharest Jazz Festival între 2012-2015, albume inedite şi bine cotate printre care „Enescu Re-Imagined“, „Transylvanian Concert“, „Tuba Project“, „Tarkovsky Redux“), Lucian Ban îmi pare un muzician care se hrăneşte autentic din ceea ce face şi care îşi doreşte să-i hrănească şi pe alţii din vitalitatea jazzului. Înaintea interviului l-am pierdut pentru câteva minute în favoarea pianului, de la care a lăsat să curgă o improvizaţie lejeră ca o respiraţie în aer rece. He just sang himself away, iar eu m-am gândit că un muzician e autentic atunci când îşi cântă căutările şi găsirile proprii.

Sâmbătă, 17 decembrie 2016, Lucian Ban va susţine pe scena de la ARCUB Gabroveni un recital de pian solo tribut, „Mr Joy – a celebration of Paul Bley“, cu piese asociate acestei figuri uriaşe a pianului de jazz mondial, unul dintre cei mai mari promotori ai jazzului ca „muzică a schimbării“, care a murit anul acesta.

Cristina Enescu: Te regăsesc, la trei ani de la precedentul interviu, în calitate de curator al stagiunii „Artist in Residence 2016“”, proiect pe care l-ai iniţiat şi organizat la ARCUB, tema acestei stagiuni fiind „21 century jazz – de la tradiţie la avangardă“”. Ce a generat acest proiect şi de ce aici?

În primul rând pentru că jazzul a fost mereu foarte bine primit la ARCUB, eu am concertat de multe ori aici, şi tot împreună cu ei am pus pe picioare Bucharest Jazz Festival, al cărui curator şi director artistic am fost timp de 3 ani, până în 2015. „Artist in Residence” s-a inspirat din programe similare pe care le-am văzut în alte părţi, e una din cele mai bune căi de a aduna comunitatea de jazz şi a crea un program cu substanţă pentru scena muzicală a oraşului.

Particular este faptul că artistul este în centru, el devine practic şi curator. Fiecare artist propune o temă, orice legat de cercetările, pasiunile, cariera lui, o temă mai largă (de exemplu dacă e un cântăreţ poate fi tema vocii în jazz, sau muzica etno sau cea clasică din jazz) în funcţie de care invită artişti care ilustrează acea temă. De exemplu, eu vreau să aduc în 2017 un compozitor de muzică contemporană, Iancu Dumitrescu, care face muzică spectrală, aleatorism, deci nu jazz în sine.

Cum se conturează acum scena de jazz din România?

Ca peste tot, şi aici există o scenă sănătoasă, tot apar noi generaţii de muzicieni talentaţi. Există un program de jazz la Conservatorul din Bucureşti, un modul la Cluj, la Timişoara, deci apar constant artişti, iar unii merg să studieze în afară. Nu e o scenă imensă, dar e una foarte în acord cu unde se află România în general.

Adică unde?

(Râde) Adică la început şi în mişcare. E acelaşi lucru şi pentru teatru, şi pentru artiştii vizuali.

De ce îl celebrezi pe Paul Bley?

În primul rând pentru că m-a influenţat enorm, a fost poate chiar primul pianist de jazz pentru mine, de care m-am simţit întotdeauna legat. În istoria mea au existat colaborări foarte apropiate de el. De exemplu, anul viitor va apărea un album pe care l-am înregistrat cu Mat Maneri şi Evan Parker, un saxofonist de avangardă din Anglia clasice (şi una din figurile proeminente ale free jazz şi free improvisation – n.red), care a înregistrat în anii 90 cu Paul Bley două albume considerate clasice. Iar Mat Maneri (colaborator fidel al lui Lucian Ban, compozitor şi interpret de vioară şi violă de jazz – n.red) a fost lansat de Paul Bley.

img_5077_resize

Lucian Ban. Fotografii de Laura Dobre

… care îl admira pe tatăl său, saxofonistul şi compozitorul de jazz Joe Maneri.

Exact. Paul Bley spunea în anii 90 că cel mai interesant lucru care se întâmpla în jazz atunci erau tatăl şi fiul Maneri. Deci sunt legături importante pentru cariera mea. La două săptămâni după ce s-a stins Paul Bley, pe 3 ianuarie anul acesta, s-a organizat un concert de celebrare a sa în New York cu 6 dintre cei mai reprezentativi pianişti, iar eu am fost singurul non-american invitat, fiind cunoscut ca un „Paul Bley freak”. În urma acelui eveniment mi-a venit ideea concertului de sâmbăta aceasta.

Nişte sincronicităţi interesante în biografia acestui deţinător al Ordinului Canadei: mama lui adoptivă (care l-a susţinut puternic în carieră şi de care a fost foarte apropiat) a fost o româncă emigrată în Canada, iar tu eşti nu doar singurul român dar şi unul din foarte puţinii non-americani remarcabili pe scena urmaşilor lui Bley. Cum simţi aceste potriveli, care culminează cu concertul ce urmează?

Îmbătrânesc, dacă am ajuns să fac asta (râde). Bley e foarte important pentru mine. El nu urmează reguli, pentru asta a şi devenit aşa de influent. A eliberat pianul de constrângerile limbajului de jazz din anii ’60, a fost cel care a descoperit Revoluţia FreeJazz. Un provocator în cum cânta şi ce spunea. De fapt, ceea ce spunea venea din modul cum acţiona în muzică. Într-un fel nu ştii de unde să îi iei muzica, şi totodată ea e foarte ancorată în jazz, cu influenţe de sorginte europeană (clasică, modernă) care probabil mie mi-au vorbit mai mult. E unul dintre cei mai lirici pianişti din jazz, fără să fie sentimental, ceea ce e un lucru rar.

Jazzul e un limbaj foarte codificat, sunt reguli destul de bine stabilite prin practică, revoluţiile în jazz s-au petrecut deja… E foarte viu, dar astăzi e atât de divers încât e extrem de greu astăzi să pui degetul unde este, ce este, din ce influenţă. Bley e important pentru mine prin acest amestec de improvizaţie, de lirism şi influenţe muzicale europene. Povestea lui e fascinantă şi biografic, într-adevăr: mama lui adoptivă era din Iaşi, Bley era copilul tatălui său cu bona, iar mama a acceptat să îl adopte, cu bonă cu tot. El a aflat toate astea abia în 1993.

A venit vreodată în România?

Niciodată! Eu am vorbit cu Bley despre asta. Mama lui l-a pus să-i promită că nu va veni niciodată în România, pentru că ea avusese probleme din cauza antisemitismuui rampant din anii 20. El ar fi venit, a primit invitaţii, dar cât timp a trăit mama lui exista acea promisiune. Apoi a venit degringolada anilor ’90.

img_5017_resize

Ce i-ar spune Lucian Ban lui Paul Bley la următoarele idei, dacă ai dialoga din nou cu el? „Noi, ca muzicieni de jazz, transmitem societăţii că poate să dea frâu liber imaginaţiei şi că poate păşi într-o zonă fără să aibă multe informaţii şi că poate funcţiona în zone în care nu are multe informaţii.”

Bley se referea la faptul că jazzul este foarte ancorat în contemporaneitate şi reflectă timpurile muzicienilor, cu toată înglobarea tradiţiei. Într-adevăr, este poate muzica cea mai democratică, ţine de improvizaţie, trebuie să fii creativ, să-ţi aduci propria contribuţie.

„Uneori, inovaţia înseamnă a prefera tradiţia în locul avangardei cu orice preţ.“. „Am petrecut mulţi ani învăţând să cânt cât de lent posibil, şi apoi mulţi ani învăţând să cânt cât de repede posibil, apoi cât de bine posibil. Acum încerc să petrec cât pot de mulţi ani învăţând să cânt cât pot de prost.“

Aici este Paul Bley iconoclastul şi provocatorul. Îmi amintesc că la un moment dat urma să cânt o piesă de-a lui şi i-am spus, uite, ca să nu fiu influenţat de tine, n-am mai ascultat albumele tale de 6 luni. Zice, eu nu mi-am mai ascultat niciun album de 6 ani. Toată lumea spune „practice makes perfect” (prin practică devii perfect). El spunea „imperfect is better” (imperfecţiunea e mai bună).

Rezonezi cu asta?

Da, pentru că arată o personalitate foarte creatoare, care a ştiut ce vrea să facă, şi că poţi să mergi împotriva curentului dacă ai ceva care te mişcă înainte.

Cât din Paul Bley e în felul tău de a face muzică?

La asta ar trebui să răspundă alţii. La începutul anilor 2000 am făcut un trio cu bateristul lui fetiş, ca să spun aşa, cu care a devenit celebru din anii ’60, Barry Altschul şi am cântat celebra lui piesă dedicată actriţei Ida Lupino, iar apoi Barry mi-a spus: „nu mai vreau să cânt niciodată piesa asta cu tine, you’re freaking me out, e ca cu Paul Bley acum 30 de ani”. E clar că Bley m-a influenţat, pe de altă parte se spune că, artistic, e bine să-ţi ucizi părinţii.

Înainte de a pleca de la imaginarul vostru dialog, Bley îţi mai spune că jazzul este o permanentă căutare de întrebări, care duc la răspunsuri care apoi duc la noi întrebări.

Da, el spunea asta chiar despre solo-ul de pian, că e o întrebare, în primul rând „ce cânt?”, apoi „cum cânt?”, după care „când cânt ceea ce cânt?”, şi desigur „de ce cânt asta?”.

Niciodată „pentru cine”?

Nu. E o întrebare continuă, jazzul. Aşa e şi muzica lui Bley, chiar şi când ţi se pare că preia nişte măsuri din muzica clasică, din blues de exemplu, stă acolo puţin şi apoi merge în altă parte, şi totuşi totul e coerent. Asta e o îndrăzneală foarte mare! El spunea că, cu timpul, ne dezvoltăm un organ pentru risc, şi practic ştim să riscăm în aşa fel încât să nu se dărâme tot. Diferenţa dintre Bley şi un muzician de jazz foarte bun dar nu atât de iconoclast, este că el practica riscul mult mai mult. ”Singura deosebire dintre compoziţie şi improvizaţie e că nu e niciuna”. De fapt, improvizaţia este o compoziţie în timp real, eşti forţat să o faci pe loc.

img_5064_resize

Crezi că un public neobişnuit cu jazzul sau cu muzica lui Bley va reacţiona bine la acest concert?

Am făcut un turneu de jazz cu Mat Maneri cu pian şi violă pe Coasta de Est, în deşertul californian, în oraşe mici şi mari, să spunem ca Ploieşti sau Piteşti, neexpuse constant la jazz, şi am fost foarte plăcut surprins că lumea reacţionează la această muzică chiar dacă nu e cea mai accesibilă. Cred că motivul e acelaşi: publicul e întotdeauna foarte autentic, va simţi mereu când îl minţi. Eu simt asta imediat pe scenă, dacă există o conexiune. Nu cred că un public e mai bun într-un loc sau altul sau pentru că e mai expus la muzică. Dacă ceea ce faci tu e puternic, o să atingă oamenii. Am cântat cu Mat Maneri şi la Sighetu Marmaţiei, şi la New York, şi la Zalău, energia bună a fost aceeaşi.

De ce „Mr Joy” în titlul concertului?

Este titlul unei piese a lui Bley şi al unui album din anii ’70, care nu a fost scrisă de el ci de una dintre soţiile lui. Mr Joy mi se pare un titlu foarte bun pentru ideea de celebrare, exact ceea ce va fi acest concert.

18
/01
/19

Proaspăt apărut, al cincilea DVD din excelenta colecție Sahia Vintage, coordonată de cercetătoarea Adina Brădeanu în cadrul unui proiect al Asociației One World Romania, prezintă și discută, sub titlul „Efemere”, câteva filme comandate în diferite perioade Studiului Sahia de diverse instituții ale statului comunist.

18
/01
/19

Acum sunt o fetiță mare, chiar dacă mă cred uneori „lup marin”. Lupul marin, în caz că nu știați, este un animal de casă care are misiunea de a salva viețuitoarele din apele sărate ale mărilor și oceanelor. De câteva zile mă tot pregătesc să-mi fac bagajele să merg în Italia, la frățiorul meu bolnav. Sunt foarte fericită că-mi pot lua cu mine toate jucăriile și că voi zbura cu avionul. Pentru că nu am mai zburat cu avionul niciodată, recunosc că sunt emoționată.

18
/01
/19

Dacă mi-ar fi spus cineva la jumătatea lui noiembrie, când l-am luat de mânuță pe Toma și ne-am dus să ne întâlnim cu primarul orașului Măgurele pentru a discuta despre o implicare totală a locuitorilor și instituțiilor în cazul Mirunei - o fetiță de 2 ani și jumătate din localitate, diagnosticată cu leucemie -, că în mai puțin de o lună și jumătate doctorii de la Marie Currie îmi vor spune, fără menajamente: "Copilul dvs are cancer", l-aș fi trimis cu trotineta la balamuc.

18
/01
/19

Pe vremuri, asta însemnând acum câteva săptămâni, ori de câte ori își făcea tata timp să se joace cu noi - reușea cam greu să se desprindă de știrile politice sau de îndeletnicirile lui de pe facebook - mă întrebam de ce mă încearcă sentimente atât de diferite față de părinți. Dacă mama nu-și permitea o secundă pentru ea dedicându-se total nouă, tata abia dacă se îndura să ne alerge seara un pic în jurul mesei, prefăcându-se că este căpcăun.

18
/01
/19

Spectacolul „Moș Nichifor”, după povestea Moș Nichifor Coțcariul de Ion Creangă, în regia lui Alexandru Dabija, va avea premiera la Teatrul ACT pe 23, 24 și 25 ianuarie, de la ora 19:30, avându-i în distribuție pe Marcel Iureș și Ruxandra Maniu.

17
/01
/19

TURISM CULTURAL. Iordania e cu mult mai mult decât deșertul Wadi Rum și Petra, minunea din deșert, binecunoscute de altfel călătorilor români. Vă propunem altceva.

16
/01
/19

Romanul autobiografic „Promisiunea zorilor” de Romain Gary (traducere din franceză și note de Daniel Nicolescu) a fost publicat la editura Humanitas Fiction, în anul 2018.

16
/01
/19

Editura Litera anunță peste 700 lansări editoriale noi în 2019 și vă propune să notați în agendă cărțile-eveniment peste care nu trebuie să treceți fără a le fi citit anul acesta.

16
/01
/19

Seară specială la Teatrelli, cu intrare liberă: Constantin Bălăceanu-Stolnici și Adrian Majuru invită publicul la o dezbatere care marchează împlinirea a 160 de ani de la Unirea Principatelor Române.

15
/01
/19

Incluse în proiectul Viitorului Memoriei, o platformă dedicată memoriei Holocaustului în România, filmele documentare realizate, fără patos, de Olga Ștefan înregistrează mărturiile prețioase ale mai multor supraviețuitori ai persecuțiilor împotriva evreilor. O formă de amintire necesară și inevitabil fragmentată.

15
/01
/19

După cum veți afla de pe această pagină, sunt un băiețel de doi ani, diagnosticat după Crăciun cu neuroblastom* (cancer – cu metastaze multiple). Știu că asta sună un pic înfricoșător, dar câtă vreme există speranțe, rămân încrezător. Iată, am reușit și o rimă, mi se mai întâmplă...

Page 1 of 77012345...102030...Last »