-->

Lucian Pintilie – sarcasmul îmblânzit de iubire
https://www.ziarulmetropolis.ro/lucian-pintilie-sarcasmul-imblanzit-de-iubire/

Regizorul de teatru şi film Lucian Pintilie a murit miercuri, la vârsta de 84 de ani, la Spitalul Elias din Bucureşti. El lasă în urmă o serie de spectacole de teatru, în ţară şi străinătate, care au făcut istorie, iar opera sa cinematografică a fost una din cele mai importante din estul Europei.

Un articol de Ionuţ Mareş|16 mai 2018

Născut la 9 noiembrie 1933 la Tarutino, în Basarabia, și decedat la 16 mai 2018, la București, Lucian Pintilie a fost unul din cei mai importanți regizori de teatru și probabil cel mai mare regizor de film din România. Ales în 2008, de 40 de critici, cel mai bun film românesc al tuturor timpurilor, „Reconstituirea” (1970) a însemnat un punct de cotitură, consolidând intrarea cinematografiei române în modernitate.

„Operă importantă în contextul cinematografiei est-europene prin consecvența demersului politic, prin inflexibilitatea judecății morale asupra unei lumi pe care o privește cu un ochi sarcastic, evidențiindu-i cu precădere realitățile grotești. Creator de tipuri și ambianțe în spiritul satirei clasice românești, regizorul reușește să-și impună, atât discursul cât și interpreții, atenției internaționale” (Cristina Corciovescu, Bujor T. Rîpeanu, „Lumea filmului. Dicționar de cineaști”, Curtea Veche, 2005)

…………………

Pentru Lucian Pintilie, anii `90 au început cu recuperarea, prin lansare oficială, a celebrului său film De ce trag clopotele, Mitică? (adaptare după piesa D-ale carnavalului a lui I.L. Caragiale), intrat în producţie în 1979 şi interzis timp de 10 ani de către autorităţi, considerându-se că, prin caracterul său alegoric, ar fi de fapt critic la adresa societăţii româneşti a momentului.

Sunt de notorietate combativitatea cineastului, care l-a ajutat să îşi facă primele două filme, în a doua parte a anilor `60 – Duminică la ora şase şi Reconstituirea –, şi statutul său special care, după scandalul din jurul spectacolului Revizorul, în 1972, şi după interzicerea oricărei activităţi artistice în România, îi permitea să plece şi să revină în ţară.

La fel ca în cazurile lui Dan Piţa şi Mircea Daneliuc, şi Pintilie pare să fi încercat prin primul său film realizat după Revoluţie, Balanţa (1992), o reglare de conturi cu trecutul recent. Plasat în 1988, Balanţa denunţa (printr-o privire cinică, însă nu lipsită nici de umor negru) degringolada morală şi grotescul unei lumi în prag de prăbuşire, în opoziţie cu încercările celor doi protagonişti, Nela (Maia Morgenstern) şi Mitică (Răzvan Vasilescu), de a-şi păstra verticalitatea.

Această incursiune „într-o lume apocaliptică (brute, violatori, turnători, profitori, ticăloşi de toate felurile)”, după cum a descris-o critica, are un caracter mai puţin de alegorie, cât de cronică a unei disperări. Un film cu  mişcări de cameră alerte (memorabil este travelingul de început, peste gunoaiele din spatele unor blocuri dezolante) şi cu decupaj dinamic, care serveşte energiei celor două personaje centrale.

O confruntare între un protagonist în căutarea adevărului (procurorul jucat de Răzvan Vasilescu) şi o lume meschină, coruptă, brutală (a cărei întruchipare supremă ar fi ucigaşul ascuns în galeriile miniere) oferea Lucian Pintilie şi în Prea târziu (1996, scris împreună cu Răsvan Popescu), care are de această dată ca ţintă primii ani de tranziţie. O tranziţie marcată la începuturile ei de mineriade, astfel că plasarea filmului în Valea Jiului capătă caracterul unei investigaţii morale, al înfruntării unei traume.

Deşi sunt folosite de asemenea o serie de teme întâlnite în presa anilor `90 (corupţie, servicii secrete, violenţă, sărăcie), ele sunt integrate unei structuri de film-achetă, cu descrieri ale vieţii minerilor, în care finalul capătă, însă, un caracter pronunţat-simbolic – ieşirea din mină a bărbatului sălbăticit. O metaforă cu încărcătura unei declaraţii politice a lui Pintilie la adresa societăţii româneşti.

Tot un portret acid al tranziţiei şi al României se întrevede şi în Terminus Paradis – o societate dominată de dezinteres şi indiferenţă faţă de tineri şi iubire şi care împinge la distrugere şi crimă.

…………………..

Variantă foarte ușor modificată a unui fragment din eseul meu Estetica disperării, inclus în volumul colectiv Filmul tranziției. Contribuții la interpretarea cinemaului românesc „nouăzecist”  (Editura Tact, 2017), coordonat de Andrei Gorzo și Gabriela Filippi

https://www.youtube.com/watch?v=5ZCjKG82s4o

Lucian Pintilie s-a născut în 1933 la Tarutino, în Basarabia. După absolvirea Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti, a montat o serie de spectacole la Teatrul Bulandra din Bucureşti, printre care „Copiii soarelui” (1961), „Proştii sub clar de lună” (1962), „Cezar şi Cleopatra” (1963), „Biedermann şi incendiatorii” (1964), „Inima mea e pe înălţimi” (1964), „D’ale carnavalului” (1966), „Livada cu vişini” (1967), „Revizorul” (1972, spectacol interzis de cenzură după a treia reprezentaţie), precum şi două filme de lungmetraj: „Duminică la ora 6” şi „Reconstituirea”.

Interdicţia de a mai lucra în România îl determină să se expatrieze în 1973.

A continuat în străinătate seria spectacolelor de teatru montate pe câteva din scenele importante ale lumii: Théâtre National de Chaillot din Paris: „Turandot” (1974); Théâtre de la Ville din Paris: „Pescăruşul” (1975), „Biedermann şi incendiatorii” (1976), „Jacques sau Supunerea” şi „Viitorul e în ouă” (1977), „Cei din urmă” (1978), „Trei surori” (1979), „Raţa sălbatică” (1981), „Azilul de noapte” (1983), „Arden din Kent” (1984), „Astă seară se improvizează” (1987), „Trebuie să trecem prin nori” (1988), „Dansul morţii” (1990); Guthrie Theater din Minneapolis: „Pescăruşul” (1983), „Tartuffe” (1984), „Raţa sălbatică” (1988); Arena Stage din Washington: „Tartuffe” (1985), „Raţa sălbatică” (1986), „Livada cu vişini” (1988).

În paralel, a montat şi spectacole de operă: Festivalul de la Avignon: „Orestia” (1979); Festivalul de la Aix-en-Provence: „Flautul fermecat”(1980, spectacol reluat la Opera din Lyon, Opera din Nisa, Teatro Reggio de la Torino); Welsh National Opera din Cardiff: „Rigoletto” (1985); „Carmen” (1986, spectacol reluat la Opera din Vancouver).

În 1973, a realizat la Televiziunea iugoslavă filmul „Salonul nr. 6” după nuvela omonimă a lui Cehov.

În 1979, a filmat în România „De ce trag clopotele, Mitică?”, după un scenariu propriu pornind de la piesa „D’ale carnavalului”, film interzis vreme de zece ani.

După 1990 se repatriază şi face o serie de filme în România: „Balanţa” (1992), „O vară de neuitat” (1994), „Prea târziu” (1996), „Terminus Paradis” (1998), „După-amiaza unui torţionar” (2000), „Niki Ardelean, colonel în rezervă” (Niki et Flo) (2003), „Tertium non datur” (2006).

În 1990 a fost numit director al Studioului de Creaţie Cinematografică al Ministerului Culturii, poziţie din care a sprijinit filme realizate de tineri regizori români. În 1992 a publicat la editura Albatros volumul „Patru scenarii”.

(Prezentare din volumul autobiografic „Bricabrac. De la coșmarul real la realismul magic”, apărut în Colecția Yorick a Editurii Nemira, 2017)

 

 

27
/05
/25

Legendarul Béla Tarr, unul dintre cei mai importanți și influenți cineaști din lume, este invitatul special al celei de-a 24-a ediții a Festivalului Internațional de Film Transilvania (13-22 iunie 2025, Cluj-Napoca), unde va primi Premiul pentru Întreaga Activitate. Acesta va susține și un masterclass în fața tinerilor cineaști și a publicului prezent la TIFF.24.

21
/05
/25

Cineastul Andrei Ujică, autor al unor filme esențiale pentru cinemaul documentar, va fi omagiat la cea de-a 24-a ediție a Festivalului Internațional de Film Transilvania (13–22 iunie 2025, Cluj-Napoca), unde va primi Premiul de Excelență pentru contribuția sa remarcabilă la arta cinematografică.

20
/03
/25

„Alice ON & OFF” (r. Isabela Tent), „Anul nou care n-a fost” (r. Bogdan Mureșanu),„ Moromeții 3” (r. Stere Gulea), „Nasty” (r. Tudor Giurgiu, Cristian Pascariu, Tudor D. Popescu), „Săptămâna Mare” (r. Andrei Cohn) și „Trei kilometri până la capătul lumii” (r. Emanuel Pârvu) intră oficial în cursa pentru trofeul Gopo la categoria Cel mai bun film de lungmetraj.

03
/03
/25

„Anora” este marele câștigător de a gala premiilor Oscar 2025. Din cele șase nominalizări primite, creația semnată de Sean Baker a câștigat cinci premii, inclusiv pe cele pentru Cea mai bună actriță, Cel mai bun regizor și Cel mai bun film.

20
/02
/25

Sezonul „Primăvara Franceză ÎMPREUNĂ” reprezintă punctul culminant al Centenarului Institutului Francez din România, sărbătorit între mai 2024 și mai 2025, marcând un secol de angajament dedicat cooperării culturale, științifice și educaționale dintre Franța și România.

17
/02
/25

La ediția din 2025 a Premiilor BAFTA, echivalentul Premiilor Oscar din cinemaul britanic, Adrien Brody a fost desemnat cel mai bun actor într-un rol principal, câștigând în fața actorului de origine română Sebastian Stan, nominalizat și el. Premiul pentru cea mai bună actriță în rol principal i-a revenit lui Mikey Madison pentru interpretarea din lungmetrajul „Anora”. „The Brutalist” a fost recompensat cu premiul pentru cea mai bună regie.