LEGENDELE DE LA METROPOLIS Arta ei a însemnat enorm pentru filmul românesc. Pe scenă, prezenţa ei aducea întotdeauna un adevăr puternic, ce însoţea publicul după ce spectacolul s-a terminat.
Un articol de Ziarul Metropolis|21 februarie 2022
Actriță polivalentă, Luminița Gheorghiu (1949 – 2021) a știut să atingă cele mai sensibile corzi ale iubitorilor de teatru și cinema. Arta ei s-a rafinat semnificativ odată cu trecerea anilor. Libertatea a devenit mai mare, spiritul reflexiv – mai constructiv, îndoielile – mai multe, încrederea – mai subtilă, dorința de a dărui – mai rafinat motivată. Personalitatea ei artistică s-a decantat, în decenii, prin roluri mari și mici, dincolo de „pozitiv” și „negativ”, dincolo de genuri artistice, tendințe și mode. A câștigat în substanță și în deschidere prin experiențe provocatoare. Iar omul Luminița Gheorghiu, de asemenea, a câștigat în simplitate, în înțelegerea lumii și într-un fel de a privi dincolo de faptele mărunte.
Un vis, un început, o luptă
Fire neliniștită, a descoperit devreme forța artei. Din vremea liceului, când s-a hotărât să se facă actriță, și până la ultimul rol, a mers pe același drum, trecând prin toate probele, capcanele, iluziile și deziluziile unei profesii complicate. „La cincisprezece ani, când m-am apucat să iau lecţii cu regizoarea Ileana Cârstea ca să dau examenul la Institut”, povestea ea peste ani într-un dialog, „îmi făceam în cap tot felul de scenarii despre cum o să iau Oscarul. Trebuie să te lupţi pentru locul întâi, indiferent de domeniul în care activezi, iar orgoliul are partea lui bună”.
Iat-o adolescentă în Bucureștiul comunist, petrecând ore în cinematografe și pe străzile din Dorobanți-Floreasca. Iat-o studentă la IATC, la clasa lui Ion Cojar. A absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică în 1972, după care a fost repartizată la Teatrul „Mihai Eminescu” din Botoșani, de unde, după câțiva ani, a ajuns la Teatrul L.S. Bulandra din București chiar în vremea lui de glorie. Și iat-o pe o scenă prestigioasă, condusă de rigoare, demontând prejudecata încă rezistentă că are un fizic… nepotrivit, pentru care fusese depunctată la notă în studenție.
Aproape treizeci de ani a fost actriță la cunoscutul teatru bucureștean – ani grei, de trecere anevoioasă de la întunericul totalitar, în care au fost însă posibile performanțe artistice de neegalat, la lumina libertății. Ani în care personajele jucate în fața spectatorilor, adesea în frig, au prins conturul acestei femei fragile, simple, care, fie că plânge de durere, fie că râde bucuroasă, ajunge imediat la inima spectatorului. „Am o vorbă: te duci la medic şi vrei neapărat să-ți dea un tratament bun. Aşa e şi când un spectator vine în sala de teatru sau la cinema: ar trebui să-i acorzi un spectacol plăcut, să nu greşeşti”, spunea mai târziu într-un interviu.
O întâlnire și un nou început
Cu câțiva ani înainte de Revoluția din 1989, în viața actriței intră un rol care îi va schimba cariera, punând-o în cea mai bună lumină: Catrina din „Moromeții”, adaptarea regizată de Stere Gulea după cunoscutul roman al lui Marin Preda.
Femeia înduioșătoare, admirabilă din carte a fost, pentru Luminița Gheorghiu, un nou început: primul rol excepțional din cariera sa cinematografică.
„Tocmai mi se propusese sa dau o probă de film pentru un rol, în sfârșit important, nu ca cele mărunțele făcute până atunci – Catrina lui Moromete, din ecranizarea după Marin Preda. În starea de spirit în care mă aflam, după moartea fetiței, m-am dus la probe și eram sigură că nu voi convinge. Dar Stere Gulea a avut încredere că voi duce până la capăt acel rol dificil, cu care mi-am început cariera cinematografică. Dumnezeu mi-a pus pe umeri o cruce grea, dar mi-a dat și o rază de mângâiere, deschizându-mi un drum. Am pășit pe el cu curaj și uite că încep să culeg roadele”, a explicat ea însăși.
Obligația de a fi mereu bun
Și iat-o întruchipând această remarcabilă fațetă a maternității într-un film intrat în istorie, urmând ca mai târziu să compună pentru ecran și alte chipuri importante ale maternității și ale feminității. Douăzeci de ani mai târziu, datorită prestației din „Moartea domnului Lăzărescu”, filmul lui Cristi Puiu, devine cunoscută de cinefili cu rolul pentru care primește Premiul pentru cel mai bun rol secundar feminin la Los Angeles, la Gala Premiilor Asociației Criticilor de Film (2007). În 2013, „Pozitia copilului”, regizat de Călin Peter Netzer, film în care Luminița Gheorghiu reuşeşte o creație de cel înalt nivel, câştigă Ursul de Aur la Festivalul International de Film de la Berlin.
După anii 2000, cinematograful pare să detroneze teatrul într-un destin generos, care își cere prețul. Din ce în ce mai rară, prezența pe scenă a actriței devine din ce în ce mai prețioasă. „Tacâmuri de pui” de la Teatrul Bulandra, „Piața Vladimir” de la Teatru Nottara și „Baba care ascultă ABBA”, spectacolul regizat de Theo Herghelegiu la Teatrul Metropolis în 2010 au prilejuit ultimele compoziții de substanță, rămase în memoria spectatorilor. „Dragostea şi râsul sunt cele mai bune leacuri pentru a putea trece cu sens prin această viaţă scurtă şi destul de complicată pentru fiecare dintre noi”, credea Luminiţa Gheorghiu și această convingere se reflecta în compozițiile ei, așa cum sigur își amintesc cei care au văzut-o pe scenă.
De altfel, și lacrima, și hohotul de râs a trebuit să le descopere în numeroasele ei roluri. Și mai ales tăcerea – tăcerea aceea dintre replici despre care spunea că a speriat-o când a citit scenariul pentru „Moromeții”, tăcerea aceea despre care nu înveți la nicio școală de actorie, tăcerea aceea care te descoperă necruțător în fața camerei de filmat. De la primul rol de film din viața ei – în „Secvențe”, capodopera lui Alexandru Tatos – la ultimul – din „Deschide ochii” (2016), în regia lui Iura Luncașu –, Luminița Gheorghiu a descoperit mereu căi profund personale de a construi personaje adevărate și consistente.
Din lista lungă, amintim doar creațiile din filme ca „Marfa şi banii” (2001), în regia lui Cristi Puiu, „A fost sau n-a fost?” (2006), filmul lui Corneliu Porumboiu, „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile” (2007), în regia semnată de Cristian Mungiu, „Aurora” (2010), un film tot de Cristi Puiu sau „Sunt o babă comunistă” (2013), filmul pentru care s-a reîntâlnit cu regizorul Stere Gulea.
Și rolul Maria din filmul „Code Inconnu”, realizat de celebrul Michael Haneke și difuzat în 2001, a fost, trebuie amintit, o confirmare. Și, cum un rol îl prefigurează pe celălalt, în 2002 Luminița Gheorghiu, apreciată de Juliette Binoche, protagonista din pelicula amintită, juca în alt film de Haneke, „Le temps du loup”, de data aceasta alături de Isabelle Huppert.
„Eu am spus toată viaţa că trebuie să trăieşti pentru locul întâi, să trăieşti pentru nota 10 şi atunci poate iei un 9”.
Iată cuvintele care o definesc pe această actriță care a căutat, cum explica ea însăți, culorile unui rol și s-a ferit de „zorzoane” încă din vremea primelor apariții pe scenă, când la Teatrul Bulandra „încă se venea în rochie lungă” și „aplauzele nu se mai terminau”. Vocea ei încă se aude în sala mare a Teatrului Metropolis, unde, în unele seri, câteva personaje dintr-un spectacol de public ascultau ABBA, plângeau, râdeau și dădeau o lecție despre râs și comedie publicului dintr-un secol în care e din ce în ce mai mare nevoie de umor.
Trecerea ei pe scena Teatrului Metropolis a lăsat urme adânci în amintirile spectatorilor care au aplaudat-o aici. Acum, când teatrul împlinește 15 ani de existență, o aplaudăm încă o dată.
