Tânăra actriţă Maria Roman, stabilită la Los Angeles, povesteşte despre zâmbetul american, despre „type-casting”, despre accentul străin şi despre elementul cel mai important care te ajută în carieră (nu, nu e vorba de talent…).
Un articol de Adina Scorţescu|27 septembrie 2014
Maria Roman a terminat Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică (UNATC) din București acum 10 ani, apoi – în 2007 – a plecat la New York, ca să studieze la școala unde s-au pregătit actori celebri (printre care Marilyn Monroe, Marlon Brando, James Dean) – Actors Studio. În ultimii ani de masterat, și-a dat seama că nu este în primul rând un artist, ci „un produs care trebuie să se vândă”. Spune că i s-au umezit ochii, dar a învățat că ăsta e mecanismul. Și a mai învățat și alte cinci lucruri importante pentru un actor care își începe cariera în America.
1. Respiraţia este cel mai important proces din viaţa unui om, dar eu a trebuit să fac un master că să învăţ să respir. Am o profesoară excelentă la cursurile de vorbire, Margaret Jansen, sportivă de pregătire, de la care am învăţat cât de bine se poate un om cunoaşte şi vindeca pe el însuşi, fiind atent la modul în care respiră.
Poţi recunoaşte un om după cum îl auzi repirând sau tuşind. Respiraţia organică poate fi urmărită la bebeluşi şi la animale, adică la fiinţele care nu cunosc stresul. Ciclul normal începe când plămânii simt nevoia de aer, inspirăm, apoi expirăm eliberând aerul (nu împingându-l, aşa cum credeam eu… nu este nevoie de niciun efort), iar apoi este un moment de pauză când nu mai avem nevoie de nimic, totul este perfect.
Eu ratam şi acest moment cu totul, aşa cum mulţi dintre noi neagă perfecţiunea creaţiei. Acest mod de a respira ne asigură buna funcţionare atât a organismului, cât şi a spiritului – ne oferă posibilitatea să ne încărcăm, prin inspiraţie, de tot ce are viaţa mai bun de oferit, să ne eliberăm apoi prin expirație de toate gândurile negative, iar apoi ne oferă un moment de pace absolută, când putem primi informaţii de la univers, care să ne ghideze în viaţă de zi cu zi pe cărări nebănuite de mintea noastră, care nu poate concepe decât ceea ce deja ştie dintr-un loc sau altul. Aşadar, respiraţia este şi unealta principală a evoluţiei.
Din păcate, de-a lungul dezvoltării, fiecare organism uman suferă traumele adaptării la un sistem social bolnav, iar respiraţia este un foarte bun barometru de urmărit, pentru armonizarea trupului cu mintea şi cu sufletul. Colegii mei de la Actors Studio o porecliseră pe profesoara în cauză ”Witch” (vrăjitoarea), pentru că-şi dădea seama de posibile traume suferite în trecut, doar urmărindu-ne felul de a respiră… şi avea mai mereu dreptate.
Există o carte pe care o recomand cu cel mai mare drag, mai precis dicţionarul lui Jacques Martel, unde acesta explică, pe larg, legăturile dintre boli şi cauzele spirituale. Şi oricât de ciudat ar părea, totul porneşte de la o respiraţie inadecvată.
2. Mai mult decât talentul, pregătirea ta şi pe cine cunoşti, contează cine te cunoaşte pe tine. Industria cinematografică de aici se bazează mult pe agenţi. Un actor care lucrează are în general un manager, un agent de casting pentru film/TV/teatru, ceea ce se numeşte aici „theatrical representation” (şi aici agenţii pot fi specializaţi pe anumite domenii), un agent pentru reclame („commercial agent”), iar apoi mai poate avea agent pentru voiceover şi pentru posibile alte domenii cu specificul lor.
Există apoi agenţii de casting, diferiţi de cei enumeraţi mai sus prin faptul că ei sunt angajaţi de către casele de producţie. Filmele care vizează câştig monetar la ieşirea pe piaţă vor avea neapărat ataşate cât mai mult vedete, actori cu box office. Castingul pentru aceste roluri se rezumă, în general, la telefoanele pe care la dau agenţii de casting agenţilor de actori şi la felul în care decurg negocierile. Apoi se face casting pentru celelalte roluri, unde tot agenţii au primul cuvânt de spus, în funcţie de ce actori trimit la probe.
Deci, fără un agent bun, probele pe care le poţi obţine singur vor fi nu doar sporadice, ci şi pentru roluri şi proiecte mediocre.
În afara telefoanelor date şi relaţiilor directe pe care le au oamenii din industrie, cu care se acoperă mare şi cea mai importantă parte a castingului, există câteva site-uri de casting online la care toată lumea apelează. Agenţii şi managerii au acces la ceea ce se numeşte breakdownexpress, unde zilnic se listează rolurile care se caută. Actorii fără reprezentaţie vor avea acces, pe o altă platformă numită actorsaccess, la doar o parte din acele roluri. Mai există apoi o sumedenie de alte aceste site-uri, care consumă o grămadă de bani şi timp şi fac ca industria asta să funcţioneze atât de bine. Te poţi pierde foarte uşor în acest mecanism.
3. Type-castingul are un rol foarte important. Există anumite reguli ce trebuie respectate în privinţa minorităţilor, fiecare proiect de importanță naţională având obligaţia să aibă reprezentanţi afro-americani, latini sau/şi asiatici. Ca est-europeancă, eu nu fac parte directă din ceea ce ei numesc „diversity actors”. Noi suntem şi mai diverşi decât diverşii de aici.
Am o amintire amuzantă din perioada când tocmai ce ajunsesem în New York şi încercam să înţeleg cum funcţionează lucrurile astea. Ştiindu-mă de origine latină, m-am dus şi eu la o proba unde se căutau „latins”. Când am ajuns acolo, era o încăpere plină de fete mexicane şi spaniole, membrii echipei – la fel, care s-au oprit toţi din ce făceau să vadă ce caută blonda asta la probă, insistând că e şi ea latină. Pentru americani, „latin” înseamnă foarte clar ten închis şi vorbitor de spaniolă.
4. Accentul este o mare problemă. Având pasiune pentru limba engleză de dinainte de a merge la şcoală, mi-am propus să dobândesc şi acest accent american care m-a atras dintotdeauna la limba engleză.
Încă de la proba la New York University, mi s-a spus că accentul va fi o problemă. Profesorii de-acolo au fost foarte încântaţi de prestanţa mea actoricească, dar m-au chemat la o întâlnire privată unde mi-au explicat că acolo este o şcoală de teatru care se bazează pe dramaturgia americană şi că eu nu prea-mi găsesc locul acolo.
Am lucrat la accent în şcoală, la Actors Studio, şi am continuat până acum pe cont propriu, cu profesori de specialitate. Accentul meu este foarte subtil, nimeni nu-şi dă seama de unde sunt, dar parcă nu sunt de-aici încă… Şi-atunci devine totul foarte limitant.
Dar am făcut pace cu situaţia asta. Pe de o parte, voi continua să lucrez până când o să sun a americancă, iar, pe de alte parte, sunt interesată oricum mai mult de roluri unde naţionalitatea nu contează, unde mesajul este universal valabil.
Când vine vorba de muncă, există o diferenţă foarte mare între americani şi restul lumii. Să nu uităm că America a fost creată de către Europa; ea nu este o ţară care s-a dezvoltat natural, ci o ţară construită cu scopul de a conduce economic lumea. A fost crescută destul de bine, zic eu, doar că ideea în sine de a trăi în scopuri economice nu are unde să mai ducă bine.
Deci totul aici se învârte mai mult sau mai puţin în jurul ideii de productivitate. New York-ul a dus asta la o extremă care pe mine m-a speriat atât de tare, încât am fugit când am realizat că trebuie să fi fost o greşeală de tipar când i s-a dat numele: „New Work” ar fi mai aproape de realitate.
Am avut sentimentul acolo că lumea nici nu trăieşte, nu mai ştie de ce aleargă după bani în toate direcţiile, ci doar munceşte că să supravieţuiască într-un oraş unde nu ai timp să te bucuri de evenimentele culturale zilnice şi unde eşti îngropat în ciment. În Los Angeles, oamenii sunt mai relaxaţi, se şi bucură de lucrurile pentru care muncesc.
5. Indiferent de ce probleme ai, zâmbeşti şi mergi mai departe.
Zâmbetul american mi-a creat confuzii. La un moment dat, m-am speriat când un coleg de-al meu de la Actors Studio, cu care mă împrietenisem, a venit într-o zi la şcoală supărat; era clar că ceva nu era OK dar, cum stătea cu căştile în urechi, când ni s-au întâlnit ochii, mi-a rânjit uşor grotesc, după care s-a retras din nou în suferinţa lui.
Nu m-am putut abţine şi m-am dus la el să-l rog să nu mai facă aşa la mine, că mă sperie, că mai normal ar fi să-mi spună ce-l supără, decât să se prefacă. L-am „confuzat” eu pe el în acel moment, dar a două zi a venit şi mi-a mulţumit, mi-a zis că s-a gândit la ce i-am spus şi că am dreptate.
M-am gândit şi eu mai mult la implicaţiile acestui zâmbet, şi, mai ales, am observat efectele lui. Concluzia la care am ajuns este că are şi el, că orice alt aspect al existenţei noastre, părţi bune şi părţi negative. Pe plan social, şi să nu uităm, cum spuneam, că ăsta a fost dintotdeuna planul principal al americanilor, zâmbetul acesta face minuni.
Păstrează o atmosferă de lucru, dacă nu destinsă, măcar decentă. Este productiv, am putea spune. Asta nu ştiu dacă am văzut vreodată în România, unde oamenii, frustraţi de un sistem nefuncţional, se aprind la orice scânteie şi provoacă scandaluri care duc de multe ori la sistarea oricărei activităţi.
Foto: www.mariaroman.com
