Marius Manole: „Joc din frica de a nu avea ce juca mâine“
https://www.ziarulmetropolis.ro/marius-manole-joc-din-frica-de-a-nu-avea-ce-juca-maine/

Marius Manole a fost invitatul lui Cătălin Ştefănescu la emisiunea „Garantat 100%“, de pe TVR 1, unde a vorbit despre partea întunecată a succesului în teatru.

Un articol de Corina Vladov|7 octombrie 2013

Marius Manole a fost invitatul lui Cătălin Ştefănescu la emisiunea „Garantat 100%“, de pe TVR 1, unde a vorbit despre partea întunecată a succesului în teatru.

De ce aplauzele la scenă deschisă sunt o prostie? De ce joacă Marius Manole atât de mult? Cine profită de pe urma actorilor?

Iată câteva declaraţii pe care le-a făcut Marius Manole, în emisiunea „Garantat 100%“. Interviul integral poate fi văzut pe site-ul TVR +.

● „Aş desfiinţa teatrele. Pentru că ele au trupe formate dinainte de 1989 şi adăpostesc în general nişte oameni care nu mai au de mult căutări şi care ar trebui cumva să lase loc celor pentru care teatrul înseamnă uneori mai mult decât viaţa. Şi aş mai schimba ceva. Regizorii sunt obişnuiţi să pună piese indiferent de calitatea lor”. Este un citat dintr-un interviu mai vechi al lui Marius Manole şi cu acest citat a început Cătălin Ştefănescu seria de întrebări.

● Probabil că am spus asta cândva când eram foarte tânăr şi nu ştiam nimic despre teatru. Afirmaţia rămâne valabilă într-un fel, dar problema nu este numai a actorilor şi a oamenilor care se pare că nu au chef să facă teatru, ci a unui sistem bolnav, care te obligă să nu ai chef să faci teatru. Sigur că ajungem la nenorocirea asta cu salariul mic, care este foarte adevărată.

● Oamenii sunt nevoiţi să alerge într-o mie de locuri ca să facă bani şi nu mai au chef când vin la teatru, unde lucrează pe salariu, să facă zece spectacole. Şi atunci nu vrei să ai zece spectacole, ci unul şi bun, dacă se poate.

Citiţi şi: Marius Manole împlineşte 35 de ani! 6 poveşti-cadou pentru un mare actor

● Rolurile sunt destul de puţine în teatre şi sunt unii care nu prind roluri principale. Şi atunci e destul de umilitor într-un fel să-ţi aduci copilul să te vadă în zece spectacole în care tu eşti planul doi şi el să se întrebe „unde e tata?“, iar tata e domnul ăla îmbrăcat în copac.

● Trebuie să ai o motivaţie destul de puternică. Eu sunt un caz fericit, pentru că n-am copil acasă, n-am nevastă, n-am obligaţii, dar sunt unii care au 3-4 copii. Nu poţi să le spui să vină la teatru cu entuziasmul începătorului, care face teatru pentru public şi care vrea să curgă sânge pe scenă.

● Am plecat spre Gala UNITER, la Iaşi, împreună cu un alt actor angajat într-un teatru dintr-un oraş din provincie. Iar el mi-a spus că are un salariu de 900 de lei. Un actor care joacă în 13 spectacole într-un teatru… Poate că pare mult 900 de lei, dar el stă doar în acel teatru, de dimineaţa până seara şi nu are voie să aibă colaborări. Are de plătit o chirie. E îngrozitor ce se întâmplă.

Marius Manole

Marius Manole, în platoul emisiunii „Garantat 100%“

● Am prieteni care se lasă de teatru, cam unul la trei săptămâni, pentru că nu fac faţă.

● Noi nu avem teatre independente. Noi nu avem unde să muncim dacă nu ne angajează o instituţie. În afară de 2-3 teatre independente din Bucureşti, e jale. În ţară nici nu prea există. Nicio primărie nu aruncă un rest, acolo, să le ajute. Nu, pentru că ei consideră că România nu are nevoie de cultură şi că oamenii care fac teatru sunt nişte nebuni, nişte demenţi care oricum îşi ratau viaţa şi se sacrificau. «Lasă, să mergem la ei să râdem. A, ei şi mănâncă? Mai şi beau? Dragii de ei»…

● Mă uit cu admiraţie şi cu fascinaţie la copiii care vor să dea la teatru, pentru că e incredibil ce viaţă îi aşteaptă. E o viaţă absolut deloc uşoară, care chiar îţi ia din bucuria de a crea. Nu poţi face teatru pe stomacul gol.

Mă uit cu groază la colegii mei care nu au ce juca şi ar juca oricând. Mi-e frică. Recunosc că joc din frica de a nu avea ce juca mâine. E o frică tâmpită, moştenită probabil din comunism, când n-aveam mâncare şi acum strângem şi mâncăm tot şi cumpărăm tot şi adunăm tot.

Marius Manole

● Eu sunt un actor care joacă mult, iar lumea îmi spune: «dar mai alege şi tu!». Nu aleg, deocamdată, pentru că mă uit în spate, văd nişte copii disperaţi şi apare frica mea de a nu ajunge ca ei din nou… Pentru că să ştii că în meseria asta nu eşti tot timpul sus. Oamenii sunt extrem de parşivi. Te folosesc şi te aruncă cât ai clipi. N-au nicio treabă că eşti tu cine eşti. Spun: «A, are o problemă de sănătate? A, săracu’. Ia să-l schimbăm. Cine mai e liber?».

Marius Manole: „Nu mai cred că sunt spectacole proaste“

„Cred că sunt spectacole în care actorii îşi fac treaba. Poate nu e cel mai mare spectacol, dar nu putem să jucăm toţi la Purcărete, nu putem face spectacole mari tot timpul. De exemplu, acum joc un spectacol, „Fă-mi loc!“, cu Medeea Marinescu, în regia maestrului Beligan, o comedie bulevardieră.

Acum trei ani poate că aş fi spus: „Nu, să joc eu în aşa ceva? Nu… Eu sunt cu Cehov, cu Shakespeare“… Nu, nenică, e o bulevardieră făcută cinstit, fără cioace, fără prostii ca să râdă lumea cu dinadinsul. Oamenii se bucură, ne spun că au uitat de griji, că suntem frumoşi amândoi…

● Şuşa începe acolo unde tu vrei să faci pe plac publicului. Cu tot dinadinsul. În „Fă-mi loc“ vreau să fac pe plac publicului, dar cu regulile mele. Nu funcţionez după regulile publicului. Eu ştiu la ce vrea lumea să râdă şi ştiu că ar râde dacă eu aş băga degetul într-un anumit loc.

Dar eu vreau să-l fac să râdă la o replică inteligentă, la care în mod normal n-ar râde. Am văzut spectacole în care oamenii calcă în picioare textul, improvizează, bagă glume, merg la genul ăla de poantă «du-te-n p… artea aialaltă“.

● Jucam „Inimă de câine“ cu maestrul Victor Rebengiuc şi publicul râdea la nişte lucruri. Şi vedeam cum domnul Rebengiuc nu lasă loc la râsete şi intra imediat cu replică. Iar eu, fiind foarte tânăr pe timpul ăla, îl întrebam de ce nu lasă oamenii să râdă. „Pentru că nu despre asta e vorba în spectacol“, răspundea el.

● Aplauzele la scenă deschisă. Iarăşi o prostie. E ca la operă. Cum ar fi să începi să aplauzi între bucăţi? E îngrozitor pentru cel care este pe scenă. Ei cred că aplauzele astea ne fac bine şi ne fac pe plac. De fapt, ne rup ritmul. Ne taie din elan. Eu trebuie să aştept să moară aplauzele ca să-ţi dau replică. Şi apare o burtă şi încă o burtă, iar spectacolul durează cu 10 minute mai mult. Şi zic unii: „păi da, că a fost un public bun!“. Nu, a fost un public prost, dacă a durat cu 10 minute mai mult!

Dacă v-a plăcut articolul, urmăriţi-ne şi pe Facebook!

Foto cu Marius Manole – TVR

02
/07
/14

După repetiția deschisă a spectacolului ActOrchestra în regia lui Horia Suru din cadrul proiectului 9G – Noua generație de creatori din data de 26 iunie, am avut senzația că s-a produs o mare deșteptare a lumii teatrale românești, un soi de înnoire și strălucire artistică prin prisma unei altfel de abordări a expresivității pe scenă – prin muzică. Pot afirma cu încredere că TNB-ul a întinerit și a înflorit. În consolidarea afirmației mele, mi-am dorit să aflu opiniile avizate ale unor oameni care au strânsă legătură cu teatrul.

19
/06
/14

Tânăra și talentata regizoare Carmen Lidia Vidu prezintă cea de-a treia sa premieră în acest an, „Cântec de leagăn. O poveste despre Maria Tănase“, vineri, 20 iunie, de la ora 19.30, la Godot Cafe Teatru. Spectacolul este un video poem teatral ce aduce pentru prima dată pe o scenă de teatru documente autentice, scrisori de arhivă, frânturi din interviurile, gândurile și amintirile Mariei Tănase, alături de şase dintre cântecele nemuritoare ale artistei, interpretate live.

02
/05
/14

Irina Antonie, Cătălin Babliuc, Ilinca Manolache, Istvan Teglas, Lia Bugnar, Marius Manole și Anghel Damian povestesc, în pauza dintre spectacole, despre avantajele teatrului de cafenea, despre schimbul de emoții cu publicul și despre orele atipice la care sunt programate reprezentațiile.

10
/03
/14

NOUA GENERAŢIE DE ARTIŞTI Marcel Ţop este regizorul cameleon. Montează pe scena Operei Române, a Teatrului de Comedie, în ţară, sau în underground, cu aceeaşi plăcere şi dăruire, nu se repetă şi nu trece neobservat! Se reinventează cu fiecare spectacol pe care îl montează, pentru că, așa cum îi place să-l citeze pe Peter Brook „în teatru, diavolul e plictiseala!”