Filmul regizorului român Radu Muntean, „Marţi, după Crăciun”, are vineri premiera în cinematografele spaniole, după ce la Festivalul de Film de la Gijon din 2010 a obţinut cele mai importante premii, pentru cel mai bun film şi pentru cei mai buni actori – Mimi Brănescu, Maria Popistaşu şi Mirela Oprişor – şi a fost proiectat […]
Filmul regizorului român Radu Muntean, „Marţi, după Crăciun”, are vineri premiera în cinematografele spaniole, după ce la Festivalul de Film de la Gijon din 2010 a obţinut cele mai importante premii, pentru cel mai bun film şi pentru cei mai buni actori – Mimi Brănescu, Maria Popistaşu şi Mirela Oprişor – şi a fost proiectat în avanpremieră la ciclul de film românesc organizat de ICR Madrid în iarna anului 2011. Două cronici despre film apar vineri în două prestigioase cotidiene spaniole, La Razon şi El Pais.
Sub titlul „Sfârşitul inocenţei”, El Pais scrie că al 12-lea film românesc proiectat în cinematografele din Spania menţine constantele mişcării cinematografice – prin prisma contemporaneităţii, a suprarealismului sau a conştiinţei politico-sociale – însă apar şi noutăţi. Radu Muntean schiţează un portret al clasei medii din ţara lui, până acum nesupusă atenţiei, şi cu o capacitate de a genera emoţii care, în ciuda apartenenţei la cinematografia socială, se îndepărtează de „bisturiul crud” al colegilor de generaţie. Pentru cotidianul spaniol, Muntean abordează în povestirea sa viaţa dublă a unui bărbat însurat care îşi îndeplineşte sarcinile foarte atent, separat, însă, aceste sarcini adunate se reduc la o existenţă care nu se potriveşte. Să fim în faţa posibilităţii ca un bărbat să fie îndrăgostit, deşi diferit, de două femei şi de două vieţi? se întreabă El Pais.
Cotidianul spaniol consideră că acest film este departe de „autocompătimirea narativă a insuportabilului film Aurora /de Cristi Puiu/”, care a avut recent premiera, şi pe care cotidianul îl consideră „cea mai proastă contribuţie românească în Spania”, dar şi departe de camera nervoasă din filme precum „Patru luni, trei săptămâni şi două zile” – totemul mişcării. Muntean îşi spune istoria cu delicateţe, prin planuri fixe de multe minute, care nu se destructurează niciodată, ca urmare a naturalităţii situaţiilor, interpretărilor şi calităţii scenariului. Astfel, cu fiica în centrul luptei – sau lipsei acesteia – regizorul român povesteşte cu scop dublu sfârşitul inocenţei: al copilei, care curând nu va mai crede în Moş Crăciun, şi nici în mama sau tata, şi al României care, cu progres, poate semăna chiar cu Norvegia, se încheie cronica.
Pe de altă parte, La Razon scrie despre „un triunghi rotund”. „Cine are două femei, îşi pierde sufletul; cine are două case, îşi pierde capul” – acest proverb inteligent ar putea servi drept ilustraţie pentru îndoielile amoroase ale protagonistului din „Marţi după Crăciun”, consideră cotidianul spaniol, arătând totodată că povestea lui Paul, un bărbat de patruzeci de ani care are sufletul împărţit între soţie şi amantă, ar fi extrem de veche, dacă nu am fi avut privilegiul de a o vedea din perspectiva unui naturalism riguros, implacabil. Propunerea lui Muntean nu există în afara camerei de luat de vederi, ci în faţa ei, pentru a-l transforma pe spectator în martor al unei intimităţi privilegiate, la care cu siguranţă nu ar trebui să aibă acces.
Lui Muntean îi ajung un pic mai mult de douăzeci de planuri pentru a capta, în timp real, ce se petrece înainte de marţi din titlu – ziua nesigură a unei vieţi noi pentru trei personaje doborâte de neliniştea sentimentelor lor. Iar această nelinişte reiese din tot ceea ce fac: când cumpără cadouri de Crăciun, când se reuneşte trio-ul între plombe şi ortodonţie, la cina din noaptea de ajun, în care normalitatea lumii se loveşte de ceea ce ascund aparenţele, şi în memorabila scenă în care Paul spune adevărul. Există atâta adevăr în gradarea acestor stări de spirit care înfierbântă, încât este greu până şi să clipeşti, consideră La Razon, însă cel mai surprinzător este faptul că Muntean menţine aceeaşi distanţă de personajele sale, şi camera înregistrează numai comportamentele lor, adică nu există păreri, nu există judecată, ci doar o capacitate de observare rezervată numai marilor cineaşti.
Sursa: Agerpres
