CRONICĂ DE FILM Partea de început din „Întregalde” este o demonstraţie de forţă. Orăşenii, bine îmbrăcaţi şi echipaţi, se simt în largul lor. Sunt relaxaţi şi siguri pe ei. Fac glume, se tachinează. Au maşini de teren puternice, care urcă impetuos drumurile (iar camera de filmat are grijă să insiste pe asta).
Un articol de Ionuţ Mareş|5 septembrie 2021
În fond, sunt într-o nouă excursie la munte, între prieteni, gata să se simtă bine câteva seri, cu mâncare bună (au aranjat să cumpere un „batal” de la o stână) şi multă băutură.
În plus, au strâns saci cu ajutoare de Crăciun pentru a le împărţi ţăranilor din sate izolate, răsfirate printre dealuri şi păduri, undeva în Alba. Mărinimia de sărbători faţă de nevoiaşi e necesară pentru o conştiinţă liniştită şi pentru a mai distrage puţin atenţia de la problemele personale (despre care ne sunt livrate când şi când frânturi de informaţii).
Iar dacă mai poate să scrie şi presa despre asta, cu atât mai bine – nu strică să iei în grup şi doi jurnalişti. Sau să te fotografiezi cu nevoiaşii în a căror casă intri, aşa cum face personajul jucat de Radu Muntean însuşi (dincolo de latura practică a realizării unui film în pandemie, cu o echipă restrânsă, văd în opţiunea regizorului de a se distribui pe sine, precum şi pe alţi colaboratori în roluri secundare – de exemplu, co-scenaristul Alex Baciu şi monteurul Andu Radu –, păstrând inclusiv prenumele reale, dorinţa de a semnala cât mai clar că e o miză personală la mijloc, o identificare pronunţată cu povestea).
Ce urmează însă este distrugerea lentă a acestei aparente armuri date de statutul social, prin întâmplarea prin care trec cei trei protagonişti jucaţi de Maria Popistaşu, Ilona Brezoianu şi Alex Bogdan. Destabilizarea lor este motorul filmului.
De altfel, ieşirea forţată a personajelor din zona lor de confort psihologic este una din temele recurente, şi poate cea mai importantă, din filmografia lui Radu Muntean, care alături de co-scenariştii Alex Baciu şi Răzvan Rădulescu a sondat mereu conştiinţa clasei de mijloc în momente de criză.
Deşi protagoniştilor – Maria, Ilinca şi Dan – le place să creadă că sunt stăpâni pe ei, se dovedeşte rapid că acest loc străin (dar pe care credeau că îl cunosc, pentru că l-au mai vizitat) e plin de surprize – de la drumuri forestiere ascunse şi noroioase, la personaje aparent bizare, ca acest bătrân Kente Aron (Luca Sabin) pe care îl iau în maşină dintr-un puseu de generozitate, dar şi de bravadă. În fond, ce poate să meargă rău?
Sigur, dacă eram într-un film de gen (sau într-unul de John Boorman), se puteau întâmpla multe lucruri groaznice. Însă e vorba de un film românesc de autor, aşa că, deşi Muntean creează unele aşteptări, rămânem până la capăt într-o convenţie realistă. Chiar şi cele mai dramatice momente – presupusul atac cu o bâtă al lui Kente asupra lui Dan şi o întâmplare ciudată prin care pare să treacă Ilinca, rămasă singură la maşină – sunt lăsate în afara firului narativ central, pentru că perspectiva este exclusiv a Mariei.
E un spectacol să vezi cum fiecare dintre cei trei e nevoit să îşi confrunte limitele – fizice, emoţionale, dar şi pe cele ale empatiei – şi cum dezinvoltura şi superioritatea lor iniţiale, ostentative chiar, se fac ţăndări, ipocrizia e dată de gol, iar ei sunt arătaţi cu adevăratul lor caracter. Evident, în tradiţia Noului Cinema Românesc, e loc şi de nuanţe în acest rechizitoriu: egoismul, cinismul şi ridicolul vin la pachet cu bune intenţii, slăbiciuni umane fireşti, gesturi reale de ajutor în special din partea Mariei, pentru care salvarea lui Kente devine o datorie (şi care pare singura schimbată de toată experienţa).
Dispozitivul propus de Muntean şi co-scenariştii săi nu e lipsit de unele fisuri: deşi e folosită pentru a accentua lipsa de solidaritate între prieteni, decizia celorlalţi membri ai grupului de a nu face tot posibilul pentru a veni imediat în ajutorul dispăruţilor şi de a-i lăsa în pădure peste noapte nu se susţine până la capăt.
Dar asta contează, în fond, mai puţin. Importantă e ciocnirea celor două lumi, fiecare cu valorile sale – una e reprezentată de cei trei orăşeni, iar alta, de bătrânul hâtru (Luca Sabin e revelaţia filmului, cu trecerile sale de la voioşie la rătăcire). Prejudecăţile uneia faţă de cealaltă sunt aruncate în aer – Maria, cea mai atentă la ce se întâmplă în jurul său, descoperă, cu o uşoară uimire, raportarea directă a localnicilor la sexualitate, boală, corp, intimitate.
Aşa se explică şi concentrarea tot mai mare a camerei, în final, pe bătrân şi pe soţia sa (care e chiar soţia din viaţa reală a lui Luca Sabin), în timp ce Ilinca şi Dan sunt practic uitaţi, la fel şi agitaţia de până atunci – e ca şi cum Maria, şi noi odată cu ea, îi vede pentru prima dată cu adevărat pe aceşti oameni şi încearcă să îi înţeleagă. E un moment discret de iluminare acolo, în acea perspectivă regizorală cvasi-antropologică şi deschisă în sfârşit spre celălalt.
Muntean nu face filme politice. E recunoscut pentru interesul său în investigarea middle-class-ului bucureştean – s-a scris mult despre asta, şi pe bază de poziţionări ideologice. Însă e totuşi ceva politic, demn de salutat, în acest demers constant, temerar, din care „Întregalde” e cel mai recent exemplu reuşit (după rateul cu „Alice T.”), de a chestiona valorile morale ale unui grup social care a devenit tot mai mare şi mai influent odată cu transformarea prin care trece România de peste două decenii şi pe care filmele Noului Cinema au reflectat-o din plin.
Unul din veteranii înnoirii cinematografice după 2000 (debutul său, „Furia”, e din 2002, şi e diferit de ce avea să urmeze în filmografia sa), Muntean e consecvent cu stilul realist – al cadrelor-secvenţă, al dialogurilor „ca în viaţă”, al jocului actoricesc convingător, al unităţii de timp şi spaţiu, al unei imagini ne-edulcorate – şi în portretizarea generaţiei sale. E un proiect început cu „Hârtia va fi albastră” (2006) şi continuat cu „Boogie” (2008), „Marţi, după Crăciun” (2010), „Un etaj mai jos” (2015), „Alice T.” (2018) şi acum „Întregalde” (2021).
Filmul românesc trece prin schimbări semnificative de ceva timp, dar cinema-ul lui Radu Muntean, deşi pândit uneori de riscul manierizării, are în continuare forţă şi multe lucruri de zis. Şi surclasează tot şirul de încercări epigonice post-Noul Val din ultimii ani.
„Întregalde” a intrat în cinematografe la 6 august, fiind distribuit de Voodoo Films.
