Duc în chestiunea bibliografiei generale povara unor lipsuri enorme. Toate aceste lipsuri enorme sunt, în acelaşi timp, o discretă dovadă de înţelepciune. Am amânat ani de zile întâlniri cu anume scriitori. Cred că în literatură, la fel ca în dragoste, întâlnirile cuvenite tot se vor întâmpla.
Un articol de Andrei Crăciun|20 iulie 2015
Am avut o scurtă aventură cu câteva pagini din publicistica lui Panait Istrati în urmă cu opt-nouă ani. Aventura aceea s-a sfârșit prost. S-a scurs vreme și într-o zi am deschis “Chira Chiralina”. N-am lăsat ziua să se încheie înainte de a sfârși această magnifică poveste. Ziua aceea a fost astăzi.
Îi cunoșteam, însă, biografia lui Panait Istrati, îl iubeam pentru pofta sa de independență, pentru demnitatea cu care și-a îndurat toate meseriile pe care i le-a scos în drum bunul Dumnezeu, pentru cum a vrut să-și ia viața la Nisa, pe Coasta de Azur, și pentru prietenia sa cu Romain Rolland și Nikos Kazantzakis, pentru curajul de a spune despre soviete adevărul. Știam că va veni, cândva, în viața mea, o intersecție la care Panait Istrati mă va aștepta.
Și câtă bucurie s-a abătut atunci, acum peste sufletul meu! Demult am inima zdrobită de greutatea vieții adevărate, și, când și când, doar paginile cărțile mă mai alină. “Chira Chiralina” trădează o cunoaștere atât de intimă, de scandaloasă a naturii umane! Această poveste e un nesfârșit elogiu adus libertății.
Panait Istrati a avut atâta sete de libertate!, el n-a trecut de la el acest pahar, l-a sorbit până la ultima picătură, s-a lăsat înălțat și devorat și zdrobit de libertate. Chiar așa, chiar așa, chiar așa: Panait Istrati este unul dintre acei miraculoși martiri pe care libertatea îi lasă în urmă în trecerea sa prin istorie.
“Chira Chiralina” spune atât de multe despre om și despre Dumnezeu și despre păcat și despre răutate și despre ignoranță și despre fericire, încât s-ar putea citi la nesfârșit, iar și iar, fără să se epuizeze de sens.
Panait Istrati parcă nu a scris o carte, ci s-a lăsat condus de câțiva cai magici care au galopat, au galopat, au galopat, au galopat, au galopat, lăsând în urmă cuvinte orbitoare și fraze nemaiauzite și personaje tragice și personaje abjecte, așa cum sunt dintotdeauna oamenii, precum în ceruri, așa și pre pământ, așa și în cărți.
“Chira Chiralina” nu este istoria unei tinere care trăiește, alături de mama ei, în desfrâu, nu este istoria unei surori căutate în tot Orientul de un frate care deznădăjduiește, nu, “Chira Chiralina” este o odă adusă groaznicei, minunatei întâmplări de a fi viu.
Mi-aș da, acum, viața să îl pot întâlni pe Panait Istrati într-o cârciumă, într-un port, pe un pod, într-o noapte, în bordel, la o damă, oriunde, să îl îmbrățișez, așa cum nu l-a îmbrățișat nimeni pe tânărul Dragomir, acest rătăcitor care o caută pe Chira, acest vagabond cu inima curată.
Panait Istrati, scriitor:
“Nu rareori ni se întâmplă să vedem pe drum câte-un bărbat cu chipul palid și cu privirile rătăcite, ori câte-o femeie plângând. Dacă am fi – în adevăr – niște ființe superioare, ar trebui să oprim pe bărbatul sau pe femeia aceea și să le oferim pe dată ajutorul nostru. Aici ar sta toată superioritatea pe care aș fi dispus să i-o atribui omului asupra animalelor! Și, cu toate acestea, niciodată nu se întâmplă așa ceva”.
