Cearta pe poezie
https://www.ziarulmetropolis.ro/cearta-pe-poezie/

Îndeobşte, afacerile premiilor literare din România sunt banale şi jalnice reglări de conturi între găşti, se desfăşoară între oameni care ar intra toţi într-o debara sau într-o cabină telefonică. Certuri mari, mize mici.

Un articol de Andrei Crăciun|28 ianuarie 2020

Câteodată, însă, se mai iese din cercul acesta strâmt, când se inflamează masele largi, populare (și stupide) că literatura din ziua de azi nu mai e literatură. Nu mai scriu poeții ca Ienechiță Văcărescu. Vai, nouă – ce e de făcut?!

Nu altfel s-a întâmplat recent la decernarea unui premiu de debut pentru o tânără și talentată poetă (Anastasia Gavrilovici – Premiul Mihai Eminescu pentru Opus Primum).

Pe de o parte, există oameni care se consideră specialiști în poezie, mai exact singurii specialiști în poezie (!). Elitele ei. Ei locuiesc în triburi, împreună cu alți specialiști în poezie, trași la rindea.

Aceste triburi au triburi rivale și caută să obțină cât mai mult prestigiu și (arareori) chiar și bani. Sunt puține domenii mai tribalizate decât poezia. E cumplit, dar e adevărat.

De ce li se întâmplă așa ceva tocmai poeților, care prin – însăși natura lor – sunt oameni care caută cu disperare frumusețea sau durerea adevărată a vieții și pe care e greu să ți imaginezi hălăduind în găști ca derbedeii de odinioară.

Răspunsul este următorul: se întâmplă așa ceva tocmai pentru că poezia n-a depășit granițele unei minorități care impune ierarhii în cerc, într-o afacere internă.

Cu alte cuvinte, pentru că nu există piață. Sau – mai bine spus – piața care există pentru această poezie e infimă.

Dar merită poezia (această poezie) să fie scoasă pe tarabă, ca morcovii, ca anvelopele, ca sucurile răcoritoare? Are publicul capacitatea de a discerne? Nu s-ar trivializa puritatea poeziei?

O veste proastă: în capul lui (și al publicului lui) și Abi Talent e poet, și nu mai puțin poet e și Mihăiță Piticu și chiar și debutanta Lil Esca vinde – ce credeți? – versuri (puteți să le savurați aici).

Dar sfânta poezie nu se poate vulgariza, ea trebuie păzită de preoții purității, ei și numai ei au dreptul să separe apele (unde nu mai pui că printre ei s-au strecut destui Mihăiță Piticu deghizați în judecători ai valorii, oho).

Și atunci, ce e de făcut? Răspunsul e o banală consecință logică: cultivarea unei piețe capabile de discernământ, în stare să depășească bariera clișeelor și dictatele “experților”. Veste proastă: masa va face tot cum (nu) o duce capul, poezia va rămâne muzică de cameră, nu va mai umple (probabil niciodată) stadioane.

Problema de fond și în lupta pe poezie e prăpastia de netrecut între elite și masă. Atât că elitele nu mai sunt elite (de când se reprezintă doar pe sine), iar masa rămâne gloată, când nu se construiesc poduri între lumi.

Cuvintele nu sunt niciodată obscene prin ele însele – iată un adevăr elementar care n-a ajuns până la gloată.

Nu sunt poeți doar aceia care au primit patalamă la mână că sunt poeți de la Gardienii Poeziei Conforme Viziunii Celor Aleși. Iată un alt adevăr elementar, care n-a ajuns până la autoproclamata elită.

Iată o altă banalitate, cunoscută de milenii: educația nu e nimic altceva decât descoperirea, pas cu pas, a giganticii ignoranțe de care nu e nimeni ferit.

Cum apropii o mulțime de poezie, fără să pierzi poezia decăzută în simplu bâlci pentru mațele masei, dar și fără să pierzi mulțimea, ca să nu mai rămâi la simple afaceri de debara (pe bani publici, se înțelege)? Aceasta este ecuația de rezolvat.

Dacă există o cale să îndepărtezi oamenii de poezie – atunci pe la noi se bate crunt această cărare, în școală și în caricaturalele mijloace media, înțesate și ele de chelneri ai gustului comun, saltimbanci de buzunar și papagali aflați în rigor mortis de decenii.

Cum apropii oamenii de poezie? Gustul pentru poezie, la fel ca oricare alt gust, se poate educa, se poate rafina.

Poți face educație sumară de masă și atunci bați temenele la canon și pui garoafe la bustul clasicilor și confunzi tot circul ăsta cu o cultură (deși e mai degrabă o civilizație – una a ridicolului).

Te retragi în insule și întreții războiul în arhipelag, cu insula de peste gârlă? Sau, pur și simplu,nu mai pui castraveți așteptând să iasă pepeni, cum ar spune și poetul Gică Hagi (care ar merita și el un Premiu pentru Opera Omnia).

Poezia e unul dintre puține lucururi concomitent adevărate, bune și frumoase care mai există încă pe lume. Cum să pierdem tocmai poezia? Ce ne-ar mai rămâne?

Nu avem numitor comun în ce înseamnă adevărul, bunul și frumosul, și cum am putea avea? Nu vom avea niciodată unanimitate în jurul unui poet, acele vremuri au trecut, și e bine că au trecut.

Dar poezia încă există și până la ea se poate ajunge, ba mai mult, până la ea oricine poate ajunge, iar educația, adică descoperirea progresivă a cumplitei tale ignoranțe, e singura care poate să ne mai aducă vreodată împreună.

Cum educi un om întru poezie? Va fi tot mai greu, firește, trebuie să fii alfabetizat întâi, să știi măcar a citi slovă. Altfel, acea poezie nu va putea supraviețui, iar pierderea noastră nu va putea fi înlocuită de nimic.

Poezia trebuie citită, trebui recitată, trebuie strigată, trebuie ascultată, trebuie auzită, trebuie îmbrățișată, trebuie simțită, trebuie gândită – ea poate să te revolte, să te miște, să te încremenească, să te uluiască. Poeții sunt cei care trebuie să găsească drumul înapoi dincolo de sine, egolatarie și cultul tribului.

În ceea ce mă privește, rămân mai departe cu ai mei, cu Tonegaru, cu Stelaru, cu Cioclea, cu Gherasim Luca și chiar și cu – revoltător – Uzzi.

În ziua de azi, în contextul celor arătate mai sus mai am încredere doar în cei cu desăvârșire singuri, adică neafiliați.

Dar în ei – la fel ca fratele meu, Sebastian, precum se știe – am foarte multă încredere.

Foto: pixabay.com



07
/08
/20

În dimineața zilei de 2 martie 1998, Natascha Kampusch, o fetiță de zece ani, este urcată cu forța într-o furgonetă albă. Câteva ore mai târziu, zace înfășurată într-o pătură pe podeaua rece a unei pivnițe. În jur e beznă, iar aerul are un iz stătut. Povestea ei este disponibilă acum și în limba română, la Editura Humanitas, în traducerea Cristinei Cioabă.

05
/08
/20

Pe 5 august 2019, murea prozatoarea americană Toni Morrison, prima scriitoare de culoare care obținea, în 1993, Premiul Nobel pentru Literatură. Cartea pe care v-o propunem astăzi este „Cântecul lui Solomon” (Editura Art, colecția „Cărți cult”, 2019), roman publicat în original în 1977.

02
/08
/20

Pentru recomandările de lectură ale lunii august, ne-am oprit la publicistica lui Gabriel García Márquez, memoriile Ditei Kraus și un roman-tribut de David Grossman.

22
/07
/20

O prezentare a biografiei unuia dintre cei mai mari exploratori și oameni de știință români, dublată de un spectaculos jurnal de călătorie, volumul Din Antarctica la Scărișoara. Pe urmele lui Emil Racoviță de Cristian Lascu și Helmut Ignat, publicat recent la Editura Humanitas, va fi lansat marți, 28 iulie, la ora 19.00, în grădina Muzeului Antipa.

01
/07
/20

O incursiune în lumea lui Ingmar Bergman, creionată de scriitoarea norvegiană Linn Ullmann, fiica regizorului, în romanul „Neliniște”, publicat în 2015 și apărut recent și în limba română, la Editura Polirom.

Pagina 1 din 10612345...102030...Ultima »