S-a născut pe 15 mai, la Kiev, şi a schimbat traiectoria literaturii prin scrierile lui. Au trecut de atunci peste 130 de ani…
Un articol de Monica Andronescu|12 mai 2023
„De la sfârșitul lui 1930 am o formă gravă de neurastenie cu accese de panică și suferințe cardiace și în momentul de față sunt un om terminat. Am proiecte, însă îmi lipsește forța fizică și n-am condițiile necesare pentru a le duce la bun sfârșit. Pricina bolii mele îmi este foarte clară: În spațiul necuprins al literelor rusești din URSS sunt unicul lup singuratic. Am fost sfătuit să-mi vopsesc blana. Stupid sfat. Vopsit sau tuns, lupul nu poate aduce a pudel. (…) Nu urăsc pe nimeni, dar sunt foarte ostenit, iar la sfârșitul anului 1929 am căzut la pat. Căci până și o fiară poate obosi. Fiara a declarat că nu mai e nici lup, nici om de litere. Că renunță la profesia lui. Că va amuți. Acest lucru, la drept vorbind, e lipsit de voință. Nu există scriitor care să amuțească. Dacă a amuțit înseamnă că n-a fost un scriitor adevărat. Iar dacă un scriitor adevărat a tăcut, el va pieri.”
Suntem în 30 mai 1931. Mihail Bulgakov, secătuit, cu nervii la pământ, îi scrie pentru a doua oară lui Stalin (scrisoarea se regăsește în volumul „Corespondență. Jurnale”, publicat la Polirom, în traducerea Anei-Maria Brezuleanu), sperând să obțină acea gură de oxigen de care părea să-i depindă viața: o călătorie în străinătate. Bulgakov are nevoie să vadă lumea. Altfel se sufocă. În universul închis și întunecat care era atunci URSS, locul unde toate scrierile lui erau interzise, Bulgakov simțea că nu mai poate trăi. Avea 39 de ani. Nu știa că mai are de trăit doar zece ani. În acel moment se simțea deja bătrân, ca și cum ar fi purtat pe umeri povara unei vieți întregi. Și în fond chiar așa era.
Se născuse într-un alt mai, la finalul unui alt secol, la Kiev, în Imperiul Rus. Era anul 1891. Dar lumea aceea începea să se clatine și să se schimbe. Și el avea să fie prins în tăvălugul ei. A urmat cursurile Facultății de Medicină din Kiev, o școală de prestigiu, pe care a absolvit-o în 1916. După facultate, ajunge să practice medicina pe front. Era Primul Război Mondial. Apoi, lucrează într-un spital dintr-un orășel de lângă Kiev. Atunci a început să scrie. Prima povestire a scris-o într-un tren, la lumina unei lămpi cu kerosen. Nu știa la acel moment în ce hău avea să-l ducă… literatura.
Anul 1921 îl găsește la Moscova, hotărât să rămână acolo pentru totdeauna. Și să scrie. Scrie cu înfrigurare. Scrie și încearcă să publice în diverse ziare. În 1924 deja îi apare romanul „Garda albă” și în tot acest timp scrie și piese de teatru. „Teatrul sovietic nu are nevoie de un astfel de Bulgakov” a scris pe un ton moralizator un critic atunci când scrierile mele au fost interzise. Nu știu dacă teatrul sovietic are nevoie de mine, însă eu am nevoie de el ca de aer, îi scria mai departe Bulgakov lui Stalin în aceeași scrisoare din anul 1931. Căci între timp în viața lui se dezlănțuise iadul. Cenzura sovietică îi interzisese scrierile. Și încerca să-l reeduce. Să-l pună pe „lupul singuratic” să-și vopsească părul. Iar Bulgakov se topea. Suferea. Se sufoca. „Mie nu îmi doresc nimic, întrucât am observat că niciodată nu mi-a ieșit ceva cum mi-am dorit”, iată ce scria Bulgakov cu nici o lună înainte de a se stinge, scrie într-o scrisoare de felicitare… Rezumatul amar al unei vieți teribil de nedrepte. O viață trăită într-o lume în care nu pare să-și fi găsit locul niciodată. Nici în propria existență, nici în propria țară, nici în propriul timp. Un timp de neînțeles pare să fi trăit conservatorul Mihail Bulgakov, scriitorul îndepărtat de publicul lui de un regim criminal, care în timp l-a îndepărtat de propriul destin, un timp crud, în care nu se poate evada decât în imaginație.
Medic îndrăgostit de literatură, asemenea lui Cehov, renunță la medicină și își face mâna în gazetărie, obsedat de ce va mânca mâine, măcinat de grijile cele mai mărunte, bolnav și mai mereu cu puțin timp pentru creație. Întreținând o relație de dragoste-ură cu teatrul, căruia îi vede lacunele, de fapt își găsește în teatru un refugiu, dar și o închisoare. Aparent, teatrul este spațiul care îi oferă un adăpost relativ stabil în vremuri staliniste, numai că adăpostul devine, kafkian, o celulă atât de strâmtă, încât e cât pe ce să se sufoce în ea.
Misteriosul, neverosimilul telefon al lui Stalin, care a urmat primei lui scrisori, îi va aduce angajarea dorită în teatru… La Teatrul de Artă al lui Stanislavski. Dar ce urmează? Recitită aici, în cuvintele așternute pe hârtie de însuși protagonistul ei, povestea e o mărturie rămasă în istoria dictaturii și în cea a complicatei relații artist-putere, de altfel, explorată de Bulgakov însuși în „Cabala bigoților”, scriere dramatică fundamentală pentru secolul XX, cenzurată și apoi editată cu mari precauții, piesa care a dus la plecarea scriitorului de la Teatrul de Artă, deopotrivă leac și otravă în destinul lui. Pe 4 octombrie 1936, Bulgakov îi scrie lui Leontiev: „Azi e sărbătoare. Exact cu zece ani în urmă a fost premiera Turbinilor. Este jubileul de zece ani. Stau lângă călimară și aștept să se deschidă ușa și să apară o delegație din partea lui Stanislavski și a lui Nemirovici, cu o felicitare și un plocon. În felicitare vor fi menționate toate piesele mele schilodite și asasinate și va fi adăugată lista cu toate bucuriile pe care ei, Stanislavski și Nemirovici, mi le-au făcut timp de zece ani la Teatrul de Artă. Iar ploconul prețios va consta într-o oală mare dintr-un metal nobil (de pildă, aramă), plină chiar cu sângele meu pe care l-au băut de-a lungul a zece ani.” Mărturisire teribilă. Gust de fiere…
Cum s-a ajuns aici? În martie 1930, Mihail Bulgakov îi scria pentru prima dată lui Stalin. Pe 18 aprilie, istoria a consemnat unul dintre cele mai misterioase telefoane. Stalin îl sună pe Mihail Bulgakov…
„Mihail Afanasievici Bulgakov?”
„Da, da…”
„Te caută tovarășul Stalin!”
„Cum? Stalin?!”
Și la telefon se aude de data asta vocea lui Stalin…
„Da, stați de vorbă cu Stalin. Bună ziua, tovarășe Bulgakov!”
„Bună ziua, Iosif Visarionovici!”
„V-am primit scrisoarea și am citit-o împreună cu tovarășii. Veți primi un răspuns… Și poate… într-adevăr aveți nevoie de o călătorie în străinătate? Atât de tare v-am supărat?
Confuz, Bulgakov răspunde:
„M-am tot gândit dacă un scriitor rus poate supraviețui în altă parte decât în țara lui. Și cred că nu.”
„Aveți dreptate. Și eu cred la fel. Unde ați vrea să lucrați? La Teatrul de Artă?”
„Da, am vrut. Dar m-au refuzat.”
„Dar ați trimis o cerere. Ceva îmi spune că vor accepta. Ar trebui să ne întâlnim o dată să stăm de vorbă.”
„Da, da! Iosif Visarionovici, pentru mine e foarte important să vă vorbesc.”
„Desigur, trebuie să găsim ceva timp să ne întâlnim. Vă doresc toate cele bune.”
Așa pare să se fi desfășurat unul dintre cele mai misterioase telefoane din istoria culturii. Și așa a început „coșmarul” lui Bulgakov de la Teatrul de Artă, teatru cu care, de altfel, colabora din 1925, numai că acum lucrurile se vedeau și se trăiau acum cu totul altfel…
Și în tot acest timp, bărbatul care abandonase medicina ca să scrie simțea cum totul se dărâmă în jurul lui, iar nervii lui, dintotdeauna sensibili, nu mai fac față presiunii. La urma urmei trecuse printr-o dependență de morfină în anii tinereții, de care îl ajutase să scape prima lui soție, între timp cunoscuse gloria, divorțase, se căsătorise a doua oară, apoi, din anul 1929 literatura lui fusese interzisă. Trecuse printr-un război, prin lupta cu foamea, cu neputința sub toate formele ei. Se găsise deja de multe ori în pragul prăpastiei. Într-un deceniu și ceva trăise cât alții în șapte… La finalul acestui deceniu vine și destrămarea celei de-a doua căsătorii și, odată cu dizgrația lui ca scriitor, o nouă iubire… Și o nouă căsătorie. De data asta până la final. Cu Elena Sergheevna Shilovskaia cea care e punctul lui de sprijin în acești ani cumpliți, care îi este secretară și dactilografă, cea care împarte cu el cei mai grei ani, cea care avea să-i fie, se pare, modelul sau muza, cum doriți să-i spuneți, pentru celebrul personaj Margareta din și mai celebrul roman „Maestrul și Margareta” pe care începe să-l scrie în acești ultimi ani de viață. Cu furie și disperare.
În 1933, anul în care Adolf Hitler ajunge cancelarul Germaniei, iar ascensiunea naziștilor devine de neoprit, Mihai Bulgakov scrie într-o scrisoare un paragraf decisiv: „În mine s-a instalat un diavol. Și la Leningrad, și aici, sufocându-mă în cămăruțele mele, am început să mâzgălesc din nou acel roman pe care îl distrusesem cu trei ani în urmă. În ce scop? Nu știu. Mă amuz de unul singur! Las’ să-l înghită uitarea! De altfel, cred că o să-l abandonez curând.”
Romanul era „Maestrul și Margareta”, romanul, care a avut mai multe titluri, romanul vieții lui, pe care l-a rescris de mai multe ori din memorie în acești ani, pentru că manuscrisele îi erau arse sau distruse. Dar… „manuscrisele nu ard”, o spune el cu o frază-cheie, o frază ce va rămâne emblematică în acest roman.
De abandonat, nu l-a abandonat niciodată. Dimpotrivă, l-a scris cu ultimele puteri, poate crezându-l condamnat să zacă în sertar… Și până în ultima clipă a vieții lui, orb, pe patul de moarte, încheind o existență ce pare să fi fost dintru început damnată, cu ajutorul soției, avea să finiseze acest extraordinar roman. Care… avea să fie publicat pentru prima dată în Rusia la mult timp după moartea lui.
Lui Mihail Bulgakov nu i s-a dat voie să vadă lumea. Deși a cerut-o insistent, nu i s-a permis. Rusia a fost închisoarea lui. „Am nevoie să văd lumea”, îi scria el lui Stalin cu o disperare care strigă printre rânduri. E visul care i-a bântuit viața. Nu i s-a permis. Deși a promis că se va întoarce… „Vă declar, Iosif Vissarionovici, că sunt prevenit cu toată seriozitatea de către marii oameni de cultură care au ieșit peste graniță că e imposibil să rămân acolo.
M-au prevenit că, dacă Guvernul îmi va deschide ușa, trebuie să fiu extrem de precaut ca nu cumva, fără să vreau, să trântesc ușa în urma mea și astfel să-mi închid calea înapoi, ca asupra mea să nu cadă o nenorocire mai mare decât interzicerea pieselor. (…) Sunt vlăguit de puteri. În prezent, realitatea mi se pare monotonă, am gânduri negre și sunt plin de otrava tristeții și a ironiei cotidiene. În anii când lucram ca scriitor, toți cetățenii, membri și nemembri de partid, au încercat și au izbutit să-mi insufle ideea că din clipa în care am scris și am publicat primul rând și până la sfârșitul vieții n-am să văd niciodată o țară străină.
Dacă așa stau lucrurile, orizontul îmi este închis, îmi este refuzată cea mai înaltă școală scriitoricească, sunt lipsit de posibilitatea de a-mi rezolva problemele uriașe care mă frământă. Îmi este inoculată psihologia întemnițatului. Cum să-mi mai cânt țara – URSS?”
Dar lui Mihail Bulgakov scrisoarea nu i-a adus nimic… N-a plecat în străinătate. A rămas. Și a scris. „Maestrul și Margareta”… Ce teribilă formă de evadare! Dar nu poți să nu te întrebi, ce mecanisme ale universului au permis și permit ca genii precum Mihail Bulgakov să fie puși în postura de a scrie astfel de scrisori?!
