Nicolae Labiș. Ipoteze despre o moarte misterioasă
https://www.ziarulmetropolis.ro/nicolae-labis-ipoteze-despre-o-moarte-misterioasa/

Era cea mai lungă noapte a anului 1956, 21 spre 22 decembrie. Într-o cameră a Spitalului „Central” din Bucureşti, după zece zile de speranţe şi disperări, Nicolae Labiş înţelegea că va muri, că drumul înapoi spre viaţă îi fusese iremediabil închis atunci când destinul sau o mână „prietenoasă” îl împinsese spre linia tramvaiului de la Colţea.

Un articol de Monica Andronescu|9 Septembrie 2018

În urmă cu 20 de zile împlinise 21 de ani şi era unul dintre cei mai iubiţi şi mai incomozi poeţi ai generaţiei sale. Acum Nicolae Labiş cerea oxigen. Cerea oxigen şi striga că „e al naibii de frumos să trăieşti”. După zece zile de luptă cu moartea, „pasărea cu clonţ de rubin” se dovedea a fi fost mai puternică. Nicolae Labiş a murit fără să înţeleagă cine şi de ce.

Ipoteza oficială a fost cea conform căreia, fiind învăluit în aburii alcoolului, poetul ar fi alunecat, fatal, între bordura şi platforma staţiei de tramvai de la Colţea, îndreptându-se, în secret, spre locuinţa balerinei Maria Polevoi, pe care o cunoscuse la Capşa chiar în seara aceea (spun unii) şi a cărei invitaţie discretă o acceptase. În procesul-verbal semnat în ziua de Crăciun a anului 1956 de balerina care peste 22 de ani avea să se sinucidă cu o supradoză de somnifere în singurătatea garsonierei sale de pe Calea Călăraşi, aceasta declara simplu că ceea ce s-a întâmplat pe refugiul de la Colţea a fost un accident.

„Traumatism al coloanei vertebrale şi paraplegie”, acesta a fost diagnosticul pus de medici la momentul la care tânărul, care de-abia împlinise 21 de ani, l-a primit atunci când a fost dus la spital după accidentul petrecut pe linia tramvaiului de la Colţea. Au urmat zece zile de luptă disperată cu moartea, la capătul căreia Labiş a înţeles că va muri, că drumul înapoi spre viaţă îi fusese iremediabil închis atunci când destinul sau o mână „prietenoasă” a destinului îl împinsese spre linia tramvaiului de la Colţea.

Era unul dintre cei mai iubiţi şi mai incomozi poeţi ai generaţiei sale. Povestea acelei nopţi teribile de 9 decembrie, a rămas tulbure până astăzi. În aburii ei se amestecă imagini cu restaurantul Capşa, o misterioasă balerină rusoaică, alcool, întuneric, imprevizibil, o misterioasă mână criminală, o linie de tramvai întunecată şi centrul Bucureştiului de acum mai bine de jumătate de secol.

„Cum a dat nenorocirea asta peste capul tău?…Ai fost beat?”, povesteşte Imre Portik în volumul său conversaţia pe care ar fi avut-o cu poetul când l-a vizitat la spital. „Nu, n-am fost beat”, i-a răspuns Labiş sigur pe el. „E adevărat că am băut în după-amiaza şi în seara aceea, dar nici măcar ameţit n-am fost”. „Cum ai putut să cazi sub tramvai treaz?” „Nu am căzut singur, am fost îmbrâncit din spate de cineva…” Şi discuţia continuă: „De cine, îl cunoşti?” „Nu ştiu cine a fost. N-am avut timp să mă uit înapoi, pentru că îmbrâncitura m-a proiectat, cu braţele ridicate, pe grătarul între vagoane. Încleştasem degetele mâinilor de o bară a grătarului, dar încet, încet alunecam tot mai jos, iar picioarele tot mai mult ajungeau sub vagonul-remorcă. Eram cu capul în aer, cu faţa în jos şi vedeam cum sar din şine scântei galbene şi verzui. În timp ce eram târât aşa, am simţit câteva lovituri puternice ale vagonului din urmă în spate. (…) Am aşteptat în loc până când motorul a ajuns în dreptul meu cu viteză redusă, însă văzând că va depăşi capătul zonei de refugiu, am pornit în urma lui, dar n-am reuşit să fac nici doi paşi, când m-am trezit împins din spate spre grătar. Nu aveam intenţia să iau tramvaiul din mers, fiindcă trebuia să văd întâi în ce tramvai şi în ce vagon se urcă ea.”

„Ea” era misterioasa balerină Maria Polevoi. Care, așa cum spuneam, peste 22 de ani avea să se sinucidă cu o supradoză de somnifere în singurătatea garsonierei ei de pe Calea Călăraşi, aceeaşi garsonieră în care Nicolae Labiş n-a mai apucat să ajungă niciodată, căci se pare că pentru ea plecase poetul de la Capşa în noaptea aia, ca s-o însoţească mai mult sau mai puţin discret în locuinţa ei. În ziua de Crăciun a anului 1956, când Labiş deja nu mai era pe lume, Maria Polevoi declara simplu că ceea ce s-a întâmplat pe refugiul de la Colţea a fost un accident.

Ipoteze

Adunate în volumul „Moartea unui poet” al lui Gheorghe Tomozei, apărut la Editura Cartea Românească, mărturiile despre ceea ce s-a întâmplat în noaptea accidentului nu fac decât să adâncească misterul, nicidecum să-l lămurească. Declaraţia martorului Isac-Grişa Schwartzman vine în sprijinul primei ipoteze, cea oficială, ce avea să fie contestată apoi, sub influenţa mărturiilor pe care se pare că Labiş le-a făcut înainte să moară.

Scriitorul Mihai Gafiţa, care i-a fost profesor la Şcoala de literatură, a reconstituit orele târzii din 9 spre 10 decembrie: „Am stat şi eu de vorbă, chiar în zilele când Labiş se mai afla în viaţă, pe patul de spital, am stat de vorbă cu principala martoră (M. Polevoi)… Am întrebat şi altă lume, am reconstituit pas cu pas itinerariul lui Labiş în acea noapte, am verificat când şi cum şi cât alcool s-a consumat şi care a fost partea nefericitului poet. Pentru mine azi e foarte clar; în mod normal, din acest punct de vedere, nu avea cum să se lovească el de tramvai sau să se plaseze în aşa fel încât să-l lovească tramvaiul!… Am reconstituit în acea zi după-amiaza precedentă a lui Labiş, ca să aflu unde s-a petrecut , şi cum apariţia sâmburelui de otravă ori a clipei înveninate care avea să-l piardă la ceasurile două din noapte. Cuiva am povestit toate cele ce au fost. Pe hârtie nu le-am pus niciodată şi nici nu ştiu dacă o voi face… Nu atârna totul de Labiş însuşi”. Unui alt scriitor, Florin Mugur, Labiş i-a povestit: „După ce am căzut pe linia tramvaiului, am văzut roata venind spre capul meu. Pe urmă ceva mă împingea din spate  şi roata iarăşi se apropia. Asta s-a întâmplat de trei ori”.

Semne de întrebare

Cea de-a doua ipoteză, argumentată de mai mulţi prieteni ai poetului şi oameni de litere, este că, devenind incomod pentru sistem, deşi fusese un adept sincer al idealurilor comuniste, poetul trebuia eliminat. Alături de studiul lui Tomozei, argumentele acestei ipoteze sunt strânse în mai multe volume, precum: „Hora morţii. Consemnări despre prietenul meu Nicolae Labiş”, de Imre Portik, „Timpul asasinilor. Documente şi mărturii despre viaţa, moartea şi transfigurarea lui Nicolae Labiş”, de Cezar Ivănescu şi Stela Covaci sau „Nicolae Labiş”, de Florentin Popescu.

Pe patul de spital se pare că poetul le-ar fi povestit câtorva prieteni ce se întâmplase de fapt atunci, pe refugiul tramvaiului 13, iar spusele lui au fost mai departe istorisite de ei, deşi, aşa cum Mihai Stoian precizează în paginile publicate de Tomozei, „după atâţia ani, simt că printre lucrurile preluate de la el se insinuează, inevitabil, şi altele ştiute de la cine ştie cine, de la prieteni, «şoapte» de coridor – de la spital – etc. Sper să nu altereze astfel prea mult spusele lui”. „Îmi aduc aminte că vorbea despre o scurtă vizită la «Capşa», apoi, însoţit de doi bărbaţi şi de o femeie, balerină, coborâseră în pasaj la «Victoria». Din staţia de la Piaţa Bălcescu (…) a vrut să ia un tramvai nu spre casă, ci spre casa femeii, a încercat să se urce prin faţă la clasa a doua, dar cineva l-ar fi îmbrâncit în ultima secundă, s-a prins de grătarul intermediar dintre vagoane: «Ţineam ochii mari deschişi şi vedeam cum, din capul meu izbit de caldarâm, ies scântei». Labiş îşi semnase sau îi fusese, cu mână sigură, semnată condamnarea la moarte. Lucru pe care profesorul dr Firică, medicul care s-a ocupat de cazul lui, l-a ştiut din prima clipă: «Mi-a revenit trista sarcină să constat, încă de la primul examen, că accidentatul nu avea nici o şansă: măduva era complet secţionată. Tot ce puteam face era să-i prelungim viaţa cu câteva zile».

Chemat de urgenţă la rugămintea lui Labiş, diagnosticat cu «traumatism al coloanei vertebrale, paraplegie», prietenul şi colegul lui de cameră Aurel Covaci este cel căruia poetul i-a dictat poate cea mai importantă «mărturie» despre moartea sa: «Pasărea cu clonţ de rubin/ S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat./ Nu mai pot s-o mângâi./ M-a strivit/ Pasărea cu clonţ de rubin./ Iar mâine/ Puii păsării cu clonţ de rubin/ Ciugulind prin ţărână/ Vor găsi poate/ urmele poetului Nicolae Labiş/ Care va rămâne o amintire frumoasă…»”.

Simplu accident?

„Nu, domle’, nu l-a omorât nimeni” Locotenentul Ioan Grozavu, cel care s-a ocupat de ancheta acelui accident care a aprins imaginaţia şi a stârnit atâtea ipoteze niciodată elucidate, povestea într-un interviu acordat Marei Răducanu în urmă cu câţiva ani: „Nu, domle’, nu l-a omorât nimeni. A alergat după tramvaiul 4, mai şi băuse puţin şi a alunecat. Din câte ştiu eu se certase cu cineva la restaurantul unde mâncase, iar la plecare s-a ţinut după rusoaică. Nu îmi mai amintesc cum o cheamă. Ea a simulat că se urcă în vagon, dar nu s-a mai urcat. El a trăit cu impresia că ea este în tramvai, a alergat să-l prindă să meargă cu ea şi a căzut.” Iar ipoteza de simplu accident a lui Ioan Grozavu este confirmată şi de cele consemnate în procesul-verbal de constatare al incidentului încheiat de sergentul major Gheorghe Aurelian, care îşi făcea rondul de noapte în zonă: „Astăzi 1956, 10 decembrie ora 2,40 noi sergentul major Gheorghe Aurelian din DMC fiind de serviciu în postul Bd. Nicolae Bălcescu am fost sesizat că s-a produs un accident de circulaţie. Deplasându-mă la faţa locului, am constatat următoarele: Udroiu Mihai, născut la 28 decembrie 1928, în comuna Ciunuieni, raionul Horezu, regiunea Piteşti, fiul lui Moise şi al Paraschivei, domiciliat în Bucureşti, Strada Mihai Eminescu nr. 137, raionul 1 Mai – când a ajuns la circa 4 metri la capătul refugiului de tramvai, înainte de a opri tramvaiul pe loc, numitul Labiş Nicolae, domiciliat în Bucureşti, Şoseaua Kiseleff nr. 10, raionul Stalin, care se afla sub influenţa băuturilor alcoolice, a luat tramvaiul din mers, urcându-se pe la uşa din faţa remorcii. Aceste uşi nu sunt acţionate de către încasatori, ci sunt manevrate de călători. Urcându-se pe scară, neputându-se ţine, a căzut jos apucându-l platforma remorcii şi scara, iar la ţipetele publicului tramvaiul a oprit, după care a fost scos de sub scară şi transportat la Spitalul Colţea, rămânâd internat.” Cine minte şi cine spune adevărul? Pe patul de spital, înainte să moară, Labiş era sigur că a fost împins, că n-a fost un simplu accident. Era, se pare, prima noapte în care tramvaiele circulau în Bucureşti după 12 noaptea… Semn al destinului!

14
/11
/18

METROPOLIS SPECIAL Niciunde în lume sfârșitul Primului Război Mondial nu a fost trăit mai spectaculos decât în Parisul anilor nebuni. Vă prezentăm o colecție de momente douăzeciste avându-i ca protagoniști pe Coco Chanel, Picasso, Hemingway, Isadora Duncan, Joyce, Josephine Baker, Proust, Colette, Stravinski...

01
/10
/18

A apărut o necesară carte-album, „CineBucurești. 100 de ani de modernitate - Sala de cinema”, coordonată de arhitectul Mihaela Pelteacu și cineastul Laurențiu Damian. Un volum despre istoria glorioasă a sălilor de cinema din București, care trezește nostalgii dar induce și tristețe din cauza stării actuale de degradare a cinematografelor.

09
/09
/18

Era cea mai lungă noapte a anului 1956, 21 spre 22 decembrie. Într-o cameră a Spitalului „Central” din Bucureşti, după zece zile de speranţe şi disperări, Nicolae Labiş înţelegea că va muri, că drumul înapoi spre viaţă îi fusese iremediabil închis atunci când destinul sau o mână „prietenoasă” îl împinsese spre linia tramvaiului de la Colţea.

04
/09
/18

George Bacovia, cel mai important poet simbolist român, a terminat liceul la 22 de ani, a publicat prima carte la 35 de ani, iar verbele sale favorite - conform frecvenței din poezii - erau „plânge” și „ninge". De asemenea, nu citea foarte mult, nu avea scriitori preferați și avea un talent deosebit la portrete și caricaturi...

27
/08
/18

Făget a devenit în această vară o destinație culturală găzduind prima manifestare artistică din cadrul proiectului Cămine în Mișcare / Moving Fireplaces, eveniment ce face parte dintr-o suită de astfel de activități pregătite de Asociația Timișoara Capitală Culturală Europeană și Asociația Prin Banat.

05
/08
/18

A fost odată, în centrul Micului Paris, o lume în care se întâlneau deopotrivă şoaptele îndrăgostiţilor cu vocile stridente ale vânzătorilor de ziare ambulanţi şi muzica de la tarafurile lăutăreşti cu foşnetul apei sub vâslele liceenilor sau cu hohotele lor de râs, fericiţi că au evadat dintre zidurile Liceului „Lazăr”.

08
/06
/18

CĂRȚI DE NEOCOLIT Roma antică a rămas mereu tributară culturii grecești. Opera lui Seneca, născut cu cinci ani înainte de era noastră, o dovedește din plin. Născut la Cordoba (Spania) într-o familie din nobilimea provincială (tatăl său scrisese un prețios tratat de oratorie) și educat la Roma, el s-a dedicat în primul rând filosofiei, adoptând stilul de viață excesiv de sobru al stoicilor.

Page 1 of 2812345...1020...Last »