Mustang. Sau când faima unui film o ia cu mult înaintea valorii - Ziarul Metropolis

CRONICĂ DE FILM Debut multipremiat şi amplu discutat al regizoarei Deniz Gamze Ergüven, „Mustang” (2015) suferă de lipsă de subtilitate în încercarea de a livra un discurs despre aspiraţia spre libertate şi despre ciocnirea dintre tradiţie şi modernitate.

Un articol de Ionuţ Mareş|11 ianuarie 2016

De la proiecţia sa la Cannes în mai 2015, unde a fost prezentat în secţiunea Quinzaine des Réalisateurs, „Mustang” a acumulat neîntrerupt zeci de nominalizări şi premii. Filmul este debutul în regie al tinerei Deniz Gamze Ergüven (n. 1978) – născută în Turcia, dar stabilită din copilărie în Franţa, unde a studiat cinematografia la prestigioasa şcoală La Fémis.

Succesul nu trebuie să surprindă: „Mustang” este un film despre aspiraţia spre libertate, despre războiul (etern) dintre forme rigide de înţelegere şi impunere a tradiţiei şi dorinţe fireşti de emancipare şi modernizare. Teme universale, impact garantat.

Premisa narativă este la rândul ei uşor de însuşit: într-un sat conservator din Turcia, cinci surori frumoase, de diverse vârste ale adolescenţei, sunt puse sub o supraveghere tot mai strictă de către un unchi şi bunica lor, după ce se află în comunitate că s-au jucat (îmbrăcate) în mare cu nişte colegi de şcoală şi după ce devine tot mai evident că dorinţele lor fireşti de fete care cresc ar putea scăpa de sub control.

Deniz Gamze Ergüven şi co-scenarista sa, cineasta franceză Alice Winocour, nu oferă decât extrem de puţine informaţii despre trecutul fetelor şi al familiei – spectatorul află doar că părinţii tinerelor au murit cu mai mulţi ani în urmă.

Este o primă decizie scenaristică discutabilă, din moment ce nu este foarte clar cum au putut fetele să ducă până atunci o viaţă relativ fără prea multe constrângeri – specifică, de altfel, adolescenţilor de peste tot – dacă au crescut cu o bunică şi un unchi care nu doar că se vor dovedi rapid adepţii stricţi ai tradiţiei, dar ascund şi un secret teribil menit a-i face şi mai odioşi.

Şi, conform obiceiurilor, surorilor mai mari încep să li se aducă peţitori aranjaţi (însoțiți de familiile acestora), pentru nunţi forţate la care virginitatea fetelor este bunul cel mai de preţ.

Marea problemă a filmului sunt totuşi lipsa de subtilitate şi structura maniheistă – de la personaje şi fir narativ, la modul în care sunt concepute cadrele.
Devine evident încă din primele minute că Deniz Gamze Ergüven are o demonstraţie de făcut, că vrea să transmită un mesaj univoc – care, oricât de necesar este (şi chiar este!), îşi pierde mult din impact întrucât limbajul cinematografic ales nu acordă aproape deloc atenţie nuanţelor.

Pentru a sugera senzaţia de energie, de viaţă care pulsează şi de libertate pe care par o trăi surorile, chiar şi în ciuda izolării (tot mai riguroase) la care sunt supuse, Deniz Gamze Ergüven inundă cadrele cu ele cu o lumină caldă şi puternică.
Fetele sunt filmate, de aproape, în momente de intimitate inocentă, când, îmbrăcate sumar, se joacă sau discută despre viaţa şi pornirile lor. Privirea căreia i se substituie camera nu are conotații sexuale, dar este evident că întreaga regie urmărește să sugereze și pulsiuni erotice.

Sunt scene care contrastează (prea) evident cu cele dedicate existenței adulţilor – îmbrăcăminte tradiţională şi privitul la telenovele în cazul femeilor, atitudine dominatoare şi uitatul la meciuri în cazul bărbaţilor.

Pentru a-și varia discursul, scenaristele concep pentru fete câte o traiectorie diferită – de la unele mai fericite, la altele dramatice -, deși drumul pe care – conform regulilor prestabilite – ele ar fi trebuit să-l urmeze se dorea a fi același.

De neînțeles este totuși de ce se trece prea ușor – raportat ca efecte asupra personajelor – peste ceea ce se presupune că ar fi întâmplări tragice în relațiile dintre membrii acestei familii. Probabil pentru că Deniz Gamze Ergüven a fost mult prea preocupată cu a transmite unui public cât mai larg mesajul că viața fetelor în Turcia profundă este un lung șir de persecuții.

Realitatea, cu siguranță, îi dă dreptate, din păcate. Însă marele cinema lucrează mai degrabă cu sugestii, cu puncte de suspensie, cu întrebări, cu îndemnuri la reflecție, și nu cu adevăruri dinainte știute și pregătite doar a fi demonstrate.