Noah/Noe. Telenovelă biblică 3D - Ziarul Metropolis

CRONICĂ DE FILM. „Noah”, cel mai recent şi mai puţin reuşit film al americanului Darren Aronofsky, nu fructifică potenţialul narativ şi vizual al povestirii inspiratoare, favorizând o tratare facilă a unor presupuse dileme existenţiale.

Un articol de Ionuţ Mareş|31 martie 2014

Darren Aronofsky poate fi un caz-şcoală despre cum un talentat şi vizionar cineast independent face pactul cu marile studiouri şi îşi pierde identitatea artistică.

După două filme-cult indie, care rămân şi cele mai îndrăzneţe – „Pi” (1998) şi „Requiem for a Dream” (2000), după nereuşita cu „The Fountain” (2006) şi după succesele de festival (şi de Oscar) obţinute cu producţii mainstream ca „The Wrestler” (2008) şi „Black Swan” (2010), Aronofsky „ecranizează” povestirea biblică a lui Noe şi a potopului.

O discuţie despre cât de fidel este „Noah”/”Noe” faţă de baza de inspiraţie ar fi sterilă şi nefolositoare (chiar dacă nu este lipsită de interes o chestionare a corectitudinii politice flagrante pe care o afişează filmul).

Aventura biblică a lui Noe nu trebuie privită, în acest caz, decât ca o altă sursă pentru şefii marilor studiouri de a produce un nou blockbuster 3D cu scopul de a-şi spori încasările.

Mai benefică este încercarea de a identifica eventuale valenţe cinematografice demne de reţinut în acest nou film al lui Aronofsky (scenariul este scris împreună cu Ari Handel, autor al povestirii care a inspirat „The Fountain”). La o privire lucidă, filmul este însă un rateu, care ar fi putut fi semnat de oricare regizor necunoscut de la Hollywood.

O singură scenă ar putea funcţiona ca exemplu pentru modul superficial în care Aronofsky livrează dilemele existenţiale ale lui Noe (Russell Crowe): nora sa (Emma Watson) ţine în braţe două nou-născute, asupra cărora Noe îndreaptă un cuţit, cu intenţia de a le ucide şi de a îndeplini misiunea pe care consideră că i-a încredinţat-o Creatorul (termenul este preferat celui de Dumnezeu, pentru a împăca toate marile religii).

Noah

Într-o astfel de situaţie artificială, ce şanse sunt ca protagonistul, personaj pozitiv al unui film hollywoodian (există şi un nelipsit villain), să ucidă doi bebeluşi? Aşa este, nici una.

În aceeaşi notă telenovelistică şi previzibilă sunt puse în scenă şi celelalte „nelinişti” ale eroului, un paterfamilias cu înclinţie de luptător şi de supererou – relaţia cu cei doi fii mai mici cărora le refuză dreptul de a-şi lua partenere pe arcă, legătura cu soţia (Jennifer Connelly), care ia partea copiilor, şi cu bunicul său Matusalem (Anthony Hopkins), dar şi comunicarea cu Creatorul – căruia i se adresează privind sau strigând spre cer.

Surprinzător este cât de puţin profită Aronofsky şi colaboratorii săi de potenţialul vizual al unui astfel de subiect, preferând să insiste, facil, pe relaţiile umane, pe care le simplifică până la banalitate.

Animalele – forme denaturate şi create pe calculator ale animalelor reale – sunt arătate doar în momentul în care vin spre arca pregătită de Noe, pentru a fi uitate complet ulterior, pierzându-se şansa unor imagini spectaculoase şi pentru care s-ar fi justificat şi utilizarea tehnicii 3D. Oraşul decăzut şi sălbăticit este reprezentat schematic şi ilustrativ, iar revărsarea apelor este fuşerită.

Există o singură secvenţă, undeva pe la mijloc, care scoate filmul din amorţire, însă doar pentru câteva minute: mai multe creaturi insolite – uriaşi din noroi pietrificat, cu mai multe membre – măcelăresc miile de oameni care încearcă să se apropie de arca lui Noe şi a familiei sale, după care se descompun în spirite de lumină ce ţâşnesc spre cer.

Este unul din foarte puţinele momente în care Arronfosky pare a-şi aminti că a fost odată un important creator de cinema.