Noul Cinema Românesc a murit! Trăiască noul cinema românesc!
https://www.ziarulmetropolis.ro/noul-cinema-romanesc-a-murit-traiasca-noul-cinema-romanesc/

CRONICĂ DE FILM Nu e o întâmplare că regizorul lui „Poliţist, adjectiv”, unul dintre filmele emblematice ale Noului Cinema Românesc, oferă cel mai neaşteptat lungmetraj al ultimilor ani, care poate aduce o schimbare de direcţie. „La Gomera” este o reconfirmare: Corneliu Porumboiu rămâne cel mai inventiv, surprinzător şi autoreflexiv cineast român.

Un articol de Ionuţ Mareş|22 august 2019

Ultimii ani au adus mai multe dovezi că Noul Cinema Românesc se schimbă atât tematic, cât şi stilistic. Realismul nu mai este singura direcţie.

Primul semn mai important a fost „Aferim!”, filmul din 2015 al lui Radu Jude, premiat pentru regie la Berlin. Filmul a însemnat o reajustare atât în cariera lui Radu Jude, cât şi pentru Noul Val.

Apoi indiciile diversificării s-au înmulţit. Pe de o parte, au debutat regizori preocupaţi de un anume cinema de gen (de inspiraţie americană), unii validaţi de festivaluri: Bogdan Mirică – „Câini” (2016), Daniel Sandu, cu „Un pas în urma serafimilor” (2017), Andrei Creţulescu – „Charleston” (2017). Din aceeaşi zonă par să fie şi Paul Negoescu – „Două lozuri” (2016) şi „Povestea unui pierde-vară” (2018) – şi Iulia Rugină („Breaking News”, 2017). Este o ramificaţie interesantă, ce merită urmărită, deşi nici unul dintre aceste titluri nu este un mare film.

Pe de altă parte, şi-au făcut apariţia câteva autoare importante, de asemenea validate de festivaluri mari, care investighează zone ocolite până acum de cinema-ul românesc (intimitate, marginali, autoficţiune, amestec de documentar şi ficţiune): Adina Pintilie – „Touch Me Not” (2018), Ivana Mladenovic – „Soldaţii. Poveste de Ferentari” (2017) şi „Ivana cea Groaznică” (2019), sau Ana Lungu – „Autoportretul unei fete cuminţi” (2015) şi „Un prinţ şi jumătate” (2018). Este o direcţie mult mai ofertantă şi, probabil, cea mai promiţătoare înnoire din filmul românesc recent.

Filonul realist este continuat chiar de trei cineaşti care au fost şi primii din Noul Val apăruţi după 2000: Cristi Puiu (cel puţin până la „Malmkrog”, noul film încă nelansat şi care pare să anunţe de asemenea o modificare de traseu), Cristian Mungiu şi Radu Muntean (lor li se adaugă Constantin Popescu şi, într-o estetică realistă uşor diferită, Călin Peter Netzer).

Dar şi de nume nou ivite în siajul celor trei, de la Ioana Uricaru şi Andrei Cohn şi până la Emanuel Pârvu, Hadrian Marcu şi Cristi Iftime (inclusiv unul dintre debuturile de succes din 2019, „Monştri.”, de Marius Olteanu, se menţine pe aceeaşi orbită).

Câţiva dintre regizorii etapelor de început ale Noului Val nu mai reuşesc să egaleze succesul primelor filme, dovadă că festivalurile de top care i-au consacrat (Cannes, Berlin, Locarno) nu mai sunt la fel de interesate, ceea ce a dus la o „retrogradare” în selecţia unor festivaluri din linia a doua (Sarajevo, Karlovy Vary, Tallinn): Cătălin Mitulescu, Florin Şerban sau Marian Crişan.

Alţi regizori care au avut prime filme de relativ impact îşi întârzie revenirea: Tudor Jurgiu, Andrei Gruzsniczki sau Bogdan George Apetri.

În acest peisaj tot mai nuanţat, în această cinematografie română fără mulţi bani şi fără săli de cinema, dar care oferă surprize plăcute în fiecare an, sunt şi regizori care s-au reinventat aproape de la un film la altul. Regizori care au căutat mai mult, uneori cu riscul unor eşecuri.

L-am menţionat deja pe Radu Jude, care pare să fi devenit cel mai prolific (dar şi cel mai politic) regizor, cu un film pe an (deopotrivă ficţiune şi documentar), mereu în căutare de noi forme.

Adrian Sitaru a surprins de asemenea cu fiecare nou film şi pare la rândul său în cercetarea unei stilistici şi a unor poveşti noi. În cazul lui Gabriel Achim, rămâne de văzut ce direcţie va lua cinema-ul său, după două lungmetraje destul de diferite între ele: „Visul lui Adalbert” (2011) şi „Ultima zi” (2016).

Însă Corneliu Porumboiu rămâne cel mai inventiv, surprinzător şi autoreflexiv cineast român. Dovadă stă şi noul film, „La Gomera” (2019), care i-a adus în premieră o selecţie în Competiţia de la Cannes şi care ar putea pecetlui înnoirea prin care trece cinema-ul românesc de câţiva ani.

Deşi a plecat fără nici un premiu de pe Croazetă, includerea unui astfel de film românesc atipic în cursa pentru Palme d`Or ar putea însemna o garanţie că cel mai mare festival al lumii, cel care a contribuit decisiv la coagularea Noului Val, e deschis spre alte orizonturi estetice decât tradiţionalul realism românesc, care pare să îşi găsească tot mai greu drum spre Cannes (dacă nu e vorba de Puiu sau Mungiu).

Cu aparenţa sa de film de gen (a primit eticheta de neo-noir), fals comercial şi îmbibat de referinţe cinefile, „La Gomera” vine ca un OZN în cinema-ul românesc (senzaţie amplificată şi de cel mai spectaculos final dintr-un film autohton).

Vlad Ivanov interpretează un poliţist, Cristi (o versiune adusă la zi a personajului din „Poliţist, adjectiv”, aşa cum sugerează unele indicii din scenariu), care pare să joace la două capete (atât în favoarea legii, cât şi în favoarea mafiei), doar pentru că s-a îndrăgostit de o misterioasă femeie (în sfârşit o poveste de dragoste ca în filmele americane!).

O femme fatale clasică (interpretată de fotomodelul Catrinel Menghia/Marlon) – frumuseţe, senzualitate, rochii roşii – implicată într-o reţea periculoasă de traficanţi spanioli din insula La Gomera care comunică printr-un limbaj fluierat, codat.

Dacă în „Poliţist, adjectiv” Corneliu Porumboiu discuta convenţiile filmului poliţist, mizând pe anti-suspans şi pe lungi planuri-secvenţă, în „La Gomera” jonglează ludic cu tropi ai filmului noir. Şi mizează pe un alambicat scenariu de film poliţist şi pe o neaşteptată stilistică de plan-contraplan aparent convenţională, care pe alocuri e însă într-atât de stridentă încât arată a ironie de tipul „uitaţi că pot să fac şi aşa”.

Filmul e împărţit pe mini-capitole care poartă numele câte unuia dintre personaje, însă pare mai degrabă una dintre multele glume meta-cinematografice, din moment ce nici unul dintre personajele secundare nu este, de fapt, aprofundat.

Originalitatea frapantă a filmului vine în primul rând din contrastul mereu surprinzător pe care îl oferă un montaj ce alternează scene din România cu scene din exotica insulă La Gomera din Spania, în timp ce la tot pasul sunt răspândite referinţe cinefile (unele mai inspirate, altele mai forţate) – trimiteri la western-uri sau filme de suspans clasice ori la filmele poliţiste ale lui Sergiu Nicolaescu.

Asta până în a doua parte, când cele două lumi între care pendulează protagonistul se intersectează, ceea ce duce la o basculare a realităţii româneşti, a cărei radiografie a făcut-o cu atenţie de-a lungul anilor Noul Val, într-o realitate magic-cinematografică. Este marele triumf al filmului.

Aşa se face că pe acoperişurile şi la ferestrele blocurilor comuniste terne şi cu pereţi coşcoviţi apar mafioţi spanioli comunicând încifrat prin limbajul fluierat, într-una dintre cele mai frumoase secvenţe. O banală fabrică ajunge scena unei crime şi locul unde sunt ascunşi, în saltele, milioane de dolari.

Studiouri cinematografice în paragină sau curtea unui spital abandonat sunt decorurile unor dueluri cu pistoale ca în western-uri. Moteluri ca din Hitchcock sau Lynch, cu recepţioneri dubioşi, răsar pe drumurile României.

E un uşor didacticism în felul în care scenariul caută să bifeze cât mai multe dintre elementele unui film noir din perioada de glorie a genului. Însă regia lui Porumboiu are suficient şarm cât să facă extrem de agreabil acest joc, în fond, cinematografic (dublat de o bogată coloană sonoră).

Ambalajul foarte colorat nu obturează însă în totalitate unele dintre preocupările dintotdeauna ale lui Porumboiu. Cea mai vizibilă este, bineînţeles, chestionarea limbajului, acum sub forma descoperirii unei noi forme de comunicare, prin fluierat. Apoi, reflecţia asupra limbajului cinematografic însuşi, o constantă în opera lui Corneliu Porumboiu.

Trăsăturile definitorii rămân totuşi plăcerea de a face cinema, căutarea unor formule noi şi a unei libertăţi formale, lipsa de morgă şi spiritul ludic. „La Gomera” pare filmul unui autor care s-a distrat făcându-l şi care cere acelaşi lucru de la privitor. Asta i-ar putea atrage reproşuri de frivolitate. Iar „La Gomera” are aspectul unui film lejer, nu ferit de unele stângăcii (mai degrabă ambiguităţi neintenţionate ale scenariului), date probabil de intrarea regizorului pe un teritoriu mai greu de controlat.

Însă acest nou film al lui Corneliu Porumboiu este ca un intens şi spectaculos foc de artificii, care aduce în acelaşi timp un vânt proaspăt peste seriozitatea uneori intimidantă a Noului Cinema Românesc. Indiferent de cât succes va avea la public, „La Gomera” va rămâne un reper al acestor prime două decenii din secolul 21, atât prin originalitatea sa, cât şi prin faptul că marchează sfârşitul unei perioade şi începutul unei schimbări decisive în cinematografia română.  

Rating Ziarul Metropolis: ★★★★

„La Gomera” va intra în cinematografe la 13 septembrie, distribuit de Ro Image 2000.

 

25
/11
/14

În mai puțin de două luni de la premiera mondială a scurtmetrajului “Artă” în cadrul Festivalului de Film de la Veneția, regizorul român a fost distins cu patru premii. Din distribuția filmului fac parte: Emanuel Pârvu, Ioana Abur, criticul de film Andrei Rus și tânăra Iulia Crișan.

25
/11
/14

Sute de suvenire din "epoca de aur" de la Hollywood, inclusiv 30 de obiecte din recuzita filmului "Casablanca" au fost scoase la vânzare la o licitaţie organizată luni seară, la New York, de casa Bonhams. Printre acestea pianul din filmul "Casablanca" sau costumul de leu purtat de actorul Bert Lahr în filmul "Vrăjitorul din Oz" (1939), realizat dintr-o blană naturală de leu.

25
/11
/14

Regizorul neozeelandez Peter Jackson (53 de ani) va primi o stea pe Walk of Fame din Hollywood, Los Angeles, în cadrul unei ceremonii care va avea loc pe 8 decembrie. Va fi cea de-a 2.538-a distincţie de acest tip acordată unei personalităţi a cinematografiei mondiale.

25
/11
/14

CRONICĂ DE FILM „Pașaport de Germania”, realizat de Răzvan Georgescu, este un documentar eficient - informații satisfăcătoare, narațiune limpede, limbaj vizual lipsit de artificii inutile -, care completează reflecția asupra trecutului comunist, dintr-o perspectivă mai puțin uzată.

24
/11
/14

Regizorul Ioan Cărmăzan a mărturisit că filmează un lungmetraj poliţist, după un scenariu original scris de Titi Popescu, în care Mihai Mălaimare deţine rolul principal, pelicula urmând să se intituleze "Noi ştim că voi ştiţi că noi ştim".

24
/11
/14

InterComFilm, distribuitorul filmului Paddington în România, alături de Grand Cinema & More sprijină accesul la educație al copiilor din medii defavorizate. Astfel, 5 lei din prețul fiecărui bilet la Paddington, cumpărat pe 6 decembrie, va fi donat în acest scop către Organizația Salvați Copiii.

21
/11
/14

Vineri, 28 noiembrie, va avea loc premiera națională a omnibusului Scurt / 4: Istorii de inimă neagră, proiect ce reunește patru scurtmetraje românești independente, produse în 2014: O lume nouă (regia Luiza Pârvu), Trece și prin perete (regia Radu Jude), Kowalski (regia Andrei Crețulescu) și Să mori de dragoste rănită (regia Iulia Rugină).

21
/11
/14

Cineastul britanic Paul Greengrass, regizorul filmelor din franciza "Ultimatumul lui Bourne", va regiza o adaptare cinematografică a romanului "1984", de George Orwell, informează bbc.com.

20
/11
/14

„Dăruirea totală este pentru mine un act de patriotism...“, a spus Marin Moraru, într-o conferinţă memorabilă, susţinută la UNATC, în faţa studenţilor Facultăţii de Teatru.

18
/11
/14

Caroline Gombé este o actriţă româncă absolventă a UNATC Bucureşti, dar şi a unui Master în Arta actorului în SUA. În prezent, trăieşte şi lucrează în New York, oraşul de care se declară iremediabil îndrăgostită. Despre călătoria ei profesională şi despre viaţa în metropola newyorkeză ne vorbeşte în acest interviu.

18
/11
/14

Comedia Annie, un muzical clasic, marca Broadway, care a încântat publicul generaţii întregi, vine pe marile ecrane într-o viziune nouă, contemporană, produsă de Columbia Pictures. Micuţa actriţă Quvenzhané Wallis (Beasts of the Southern Wild), nominalizată la Oscar, o interpretează pe Annie, o copilă orfană, dar optimistă, care se dovedeşte a fi suficient de tare ca să reziste pe străzile New York-ului, în 2014.

18
/11
/14

Fidel misiunii sale de a descoperi și împărtăși publicului din România cele mai intrigante noutăți cinematografice, Festivalul Internațional de Film Experimental București (BIEFF, 10-14 decembrie) dă startul unui nou parteneriat, cu Berlinale Forum Expanded, în cadrul căruia va prezenta patru filme din selecția prestigioasei secţiuni a Festivalului Internaţional de Film de la Berlin. 

18
/11
/14

Dacă până acum ,,Love Building” era tabăra de reparat relaţii, de această dată lucrurile se complică şi pentru terapeuţi, care în frunte cu personajul interpretat de Dragoş Bucur experimentează diverse probleme de cuplu, alături de actriţa Adina Şteţcu, cea care din 26 decembrie îi este parteneră pe marele ecran în Alt Love Building.