Bizară şi explozivă apariţie e acest “Nu aştepta prea mult de la sfârşitul lumii” (2023), cel mai nou film al lui Radu Jude. El adună într-o structură inedită, inconfortabilă şi surprinzătoare la fiecare pas, cam toate preocupările formale de până acum ale regizorului, care le pune de această dată în slujba unei critici virulente a capitalismului deopotrivă românesc şi european.
Un articol de Ionuţ Mareş|4 octombrie 2023
Protagonista, Angela (uluitoarea Ilinca Manolache), asistentă de producţie pentru clipuri corporatiste, pusă să caute victime ale unor accidente la serviciu din care să fie aleasă una pentru realizarea unui spot de “protecţie a muncii” de către o companie austriacă, este ca un animal hăituit ce străbate mai multe zone şi, implicit, straturi sociale din Bucureşti la volanul maşinii sale. Totul filmat cu o imagine alb-negru a cărei granulaţie dată de pelicula de Super 16mm nu face decât să accentueze aspectul abraziv al filmului.
Maşina e spaţiul în care îşi petrece întreaga zi: de dimineaţa devreme, când se trezeşte înjurând la auzul soneriei de la telefon, şi până seara târziu, după ce o ia de la aeroport pe o reprezentată germană a firmei (jucată de Nina Hoss), venită să supervizeze filmarea clipului a doua zi.
În maşină vorbeşte la telefon cu şeful său care nu îi dă niciun moment de respiro şi o trimite de colo-colo, până la epuizare. Cu maşina îşi duce mama (actriţa Rodica Negrea, mama Ilincăi Manolache) la cimitirul de unde unele morminte, inclusiv ale unor rude ale lor, urmează a fi mutate pentru a face loc unui proiect imobiliar (pe al cărui şef Angela îl vizitează la firmă, pentru a-i cere socoteală). În maşină ascultă permanent muzică (playlist-ul e un amestec năucitor de genuri de succes ale momentului, de la rock la Gheboasa), parcă pentru a nu-şi lăsa răgaz să se gândească la existenţa sa aproape agonizantă. În maşină trage un pui de somn pentru a nu adormi la volan şi a muri astfel într-un accident. În maşină fură câteva minute pentru sex cu iubitul său.
E ca şi cum felul de a supravieţui al unei întregi generaţii a cărei reprezentantă e Angela e definit de orele petrecute zilnic în maşină, într-un Bucureşti agresiv şi într-un mediu corporatist extenuant pentru victimele sale.
Sigur că Angela nu ne cerşeşte mila, ba chiar e pe alocuri intimidantă în dezinvoltura ei şi în starea de nervozitate gata oricând să explodeze (iar tatuajele sale la vedere sugerează un posibil trecut rebel pe care uzura vieţii l-a domesticit). Dar am vrea parcă uneori să se oprească din această frenezie înfricoşătoare şi să tragă aer în piept, pentru că, în fond, extenuarea ei evidentă şi anxietatea ei latentă sunt şi ale noastre, aşa că le resimţim din plin. Dacă am fi fost în America, nu era exclus ca tot acest mediu toxic să o fi împins pe tânără, ca Travis Brickle / Robert De Niro, să pună mâna pe o armă şi să îi înece în sânge pe cei din jur.
Numai că suntem în România, aşa că Angela defulează, cum altfel, pe social media, prin personajul Bobiţă, creat cu ajutorul unor filtre – un bărbat misogin şi grobian, cu limbaj porcos. Inspirată decizia lui Jude de a include acest personaj, pe care Ilinca Manolache însăşi l-a creat pe reţelele de socializare în pandemie ca o critică a masculinităţii otrăvitoare – secvenţele, nu puţine, cu Bobiţă (filmate în color) vor stârni cu siguranţă discuţii despre ce e sau nu vulgar, despre ce e bun gust sau prost gust, şi vor scandaliza destule urechi sensibile.
Apogeul acestei curse a cinismului e atins în ultima parte, care reia într-o oarecare măsură formula din primul film al lui Jude, “Cea mai fericită fată din lume” – Angela e lăsată în afara cadrului, iar prim-planul e ocupat de bărbatul în scaun cu rotile (actorul neprofesionist Ovidiu Pîrşan), victimă a unui accident în parcarea fabricii deţinute de austrieci în România. Înconjurat de mamă (Dorina Lazăr), soţie (Katia Pascariu) şi fiică (Sofia Nicolaescu), bărbatul e pus, în schimbul sumei de 1.000 de euro, să repete un text pregătit de echipa de producţie a filmului de protecţie a muncii, condusă de un regizor caraghios (jucat de Şerban Pavlu), care citează din mari cineaşti şi invocă principii, dar în fond e un mărunt executant al unor comenzi. Evident că totul devine treptat absurd, o farsă colosală şi tristă, care continuă şirul de farse cu care Jude îşi încheie filmele.
Există totuşi şi ruperi de ritm în acest film alert de două ore şi trei sferturi, cel mai lung din filmografia lui Jude. Preocupat de natura diversă a imaginilor şi de potențialul uriaş al montajului, regizorul intercalează numeroase fragmente din “Angela merge mai departe”, un film color, cu substrat feminist, din 1981 de Lucian Bratu, în care protagonista este o şoferiţă de taxi (jucată de Dorina Lazăr) ce transportă cu Dacia sa tot felul de clienţi (în special bărbaţi) prin Bucureşti.
Sigur, cel mai la îndemână este să se facă o comparaţie între două epoci şi ideologii – pentru a marca mai bine diferenţele, dar şi continuităţile – şi două tipuri de sensibilităţi cinematografice. Însă toate aceste alegeri formale înseamnă mai mult de atât – sunt ca o declaraţie sau, mai corect, o luare la cunoştinţă, comică şi lucidă, că viaţa noastră însăşi e definită, acaparată, chiar înlocuită de imagine.
Orice este posibil şi permis. Angela din filmul lui Bratu devine personaj în filmul lui Jude, în interpretarea aceleiaşi actriţe. Iar relaţia ei cu bărbatul cu care are o aventură în vechiul film îşi găseşte o posibilă continuare în noul film. Ilinca Manolache îl împrumută pe Bobiţă, creaţia sa ficţională din social media, ca avatar personajului ei din film. Victimele accidentelor de muncă se lasă filmate cu telefonul de Angela, în acest casting pe alocuri grotesc. Şefa străină jucată de Nina Hoss îşi umileşte angajaţii români apărând ca o efigie mişcătoare într-o imagine Zoom. În periplul său, Angela trece şi pe la platoul de filmare de la un film SF de duzină realizat de un regizor jucat de regizorul german Uwe Boll. Spre finalul filmului, montajul face loc unui lung moment cu cadre documentare (şi fără sunet) cu zeci şi zeci de cruci de pe DN2, “Drumul Morţii”. În ultima parte, imaginile sunt, de asemenea, chemate să falsifice realitatea, în clipul propagandistic de protecţie a muncii, şi să umilească pe toată lumea – în final, aparatul de filmat, ca o maşinărie impasibilă, dar nemiloasă, rămâne imobil, în timp ce în jurul său oamenii îşi arată slăbiciunile sau meschinăria.
La fel ca Angela în faţa asaltului la care e supusă, nici nouă nu ne rămâne decât să luăm în piept acest asediu al imaginilor inepuizabile (care nu sunt decât o reflexie a lumii noastre), cu speranţa că îi vom supravieţui.
“Nu aştepta prea mult de la sfârşitul lumii” a avut premiera mondială în august, în competiţia Festivalului de la Locarno, unde a câştigat premiul de regie. În România, a fost văzut deocamdată doar la Festivalul de Film Independent Anonimul de la Sfântu Gheorghe şi în deschiderea Festivalului Internaţional de Film Experimental Bucureşti. Din 27 octombrie, filmul va fi lansat în cinematografe.
