Ilinca Manolache: “Mi-am dat seama că trebuie să îmi asum ce cred, cu orice risc, pentru că, dacă nu, mă sufoc”
https://www.ziarulmetropolis.ro/ilinca-manolache-mi-am-dat-seama-ca-trebuie-sa-imi-asum-ce-cred-cu-orice-risc-pentru-ca-daca-nu-ma-sufoc/

Actriţa Ilinca Manolache este interpreta principală din “Nu aştepta prea mult de la sfârşitul lumii” (2023), noul film al lui Radu Jude (despre care poţi citi o cronică aici). O joacă pe Angela, o asistentă de producţie pentru clipuri video corporatiste, pusă să caute victime ale unor accidente la serviciu din care să fie aleasă una pentru realizarea unui spot de “protecţie a muncii” de către o companie austriacă.

Un rol care are toate şansele să rămână un reper prin complexitatea şi forţa sa.

În acelaşi timp, Bobiţă, tipul de bărbat misogin şi grobian pe care Ilinca Manolache îl creează caricatural, cu ajutorul unui filtru, pe reţelele de socializare încă din perioada pandemiei, pentru a denunţa comportamente toxice, a devenit personaj în film, un avatar prin care protagonista, Angela, îşi mai defulează furia.

Este primul rol central în cinema pentru Ilinca Manolache, actriţă la Teatrul Mic din Bucureşti şi care a mai lucrat cu Radu Jude, în roluri mai mici, şi la “Babardeală cu bucluc sau porno balamuc” (2021) şi “Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari” (2018).

Am stat de vorbă cu Ilinca Manolache despre lucrul la acest film, despre Bobiţă, despre teatru, despre arta politică, despre poziţiile sale publice critice, dar şi despre puterea rețelelor de socializare.

Ionuţ Mareş: Când ai primit scenariul și l-ai citit, ce te-a atras la el și la personajul Angela?

Ilinca Manolache: Imediat cum mi l-a dat Radu, l-am citit pe nerăsuflate. Mi s-a părut o capodoperă. Reprezenta foarte multe situații pe care și eu le trăiam. Nu simt o mare diferență între mine și Angela. Am fost copleșită. Apoi m-am gândit, Oh My God, oare o să pot face asta? Mi s-a părut foarte greu ce aveam de făcut. În același timp, am simțit şi o încredere foarte mare că, alături de Radu, sigur o să pot. Am intuit că e ceva puternic. De când citeam mi se păreau super forță toate paginile. Simțeam şi eu o furie din asta. Exact ce se zice acum despre film – că e punk, că e pogo cinematografic. Toate chestiile astea erau în scenariu.

În ce sens te-ai regăsit în personaj?

În primul rând, în faptul că societatea e construită în așa fel încât trebuie să dăm non-stop și asta cumva e sinonim cu performanța. Nu prea e timp de pauză. De multe ori am simțit că nu mai vreau să dau sau că nu mai am ce să dau sau că pur și simplu e useless să dau. Am avut și am foarte multe momente în care am nevoie să-mi iau pauză. Iar această femeie, Angela, nu prea are luxul și timpul să-și ia o pauză.

În al doilea rând, m-am simțit reprezentată în scenariu, pentru că avatarul ăsta, Bobiță, l-am creat eu. Şi l-am creat tocmai ca o critică a acestei societăți care e super toxică la toate nivelurile – şi din punct de vedere capitalist, dar și din cauza dinamicilor sociale misogine, pe care le întâlnesc peste tot în viața mea. Chiar dacă fac parte dintr-un mediu artistic, unde ar trebui să apară mai puțin genul ăsta de dinamică, ea există. Modul ăsta de relaționare între bărbați și femei e majoritar, din păcate, și există în toate domeniile și la toate nivelurile de educație. M-am simțit şi mă simt frustrată și agresată de genul ăsta de dinamică. Genul ăsta de raport misogin poate să fie foarte nuanțat, adică nu trebuie neapărat să fie o agresiune fizică sau verbală. Sunt foarte multe nuanțe pe care le simt și care mă obosesc.

Bobiţă era deja în scenariul pe care l-ai primit de la Radu Jude?

Începusem să fac astea prin 2021, și Radu m-a sunat la un moment dat. El scria la scenariu sau avea o variantă de scenariu, pe care eu n-am citit-o. Noi am mai lucrat împreună și ne doream să continuăm. El voia să lucreze pe un rol mai mare cu mine, și eu cu el, bineînțeles. A văzut aceste chestii pe care eu le făceam în online, acest comentariu, performance social pe care îl făceam cu fetele, și se gândea cum să-l introducă în film. După o perioadă, am primit scenariul şi mi-a zis: Vreau să fii tu Angela, iar Bobiță va fi şi el.

“Furia personajului e şi a mea”

Cum aţi discutat despre acest personaj?

Personajul e creat de mine. Acest limbaj, să-i zicem agresiv sau vulgar, face parte din ce am creat eu, dar în scenariu majoritatea rant-urilor lui Bobiță sunt scrise de Radu. Sigur că exista tot timpul o colaborare, se mai improvizează chestii la filmare. Dar referințele culturale îi aparțin lui Radu, nu mie. Momentele cu Bobiţă, care au fost decise de Radu, mi s-au părut extraordinare, adică mi s-a părut că a pus în pagină acest personaj foarte bine, i-a dat un loc în care să existe în toată capacitatea lui.

Îmi plac toate straturile: eu sunt cea care o face pe Angela şi tot eu, în viața mea, am făcut acest avatar, Bobiţă, iar el e și al Angelei, dar Angela sunt eu, deşi nu sunt eu, de fapt. Îmi place tot acest joc, inclusiv faptul că mama e chiar mama mea (actriţa Rodica Negrea – n.r.), că iubitul meu, cel cu care am quickie sub pod, e chiar iubitul meu, Daniel Popa.

Multă lume mă întreabă: “Nu ți-a fost greu cu furia acestui personaj?” Nu mi-a fost greu, pentru că o simt, adică e și a mea. Nu știu cum, dar Radu reușit în scenariul lui să reprezinte foarte mult din mine, sau eu să reprezint din ce a scris el. I don’t know cum a fost, dar m-am simțit maxim reprezentată de scenariul ăsta.

Asta poate pentru că, aşa cum spuneai la un moment dat, făceai foarte mult teatru, iar apoi ai decis să spui stop, chiar dacă nu complet.

Da, am avut nevoie de o pauză și mi-e greu să accept proiecte. În anii precedenți, acceptam proiecte și eram dintr-unul într-altul şi nu-mi puneam problema dacă îmi place sau nu. Mi se părea că trebuie să fac cât mai mult ca să exist, ca să știe oamenii de mine, dar venea cu o epuizare și cu frustrare și cu multe părți negative. Acum e destul de curat în jurul meu, dar, da, asta vine cu un payback financiar.

Acum în câte spectacole eşti?

Am trei spectacole la Teatrul Mic și o colaborare la Teatrul Act, și-atât. Sunt angajată a Teatrului Mic, și ăsta e un lux care îmi oferă o protecție. În același timp, îmi oferă și o frustrare, pentru că nu sunt eu cea care alege produsul în care joacă. Pot, dar în anumite limite, care sunt de bun simț. Adică nu pot să refuz și totuși salariul să meargă. În același timp, nu toate proiectele care se fac îmi plac sau mă reprezintă.

Ai mai spus ceva la început, şi anume că te gândeai că îţi va fi foarte greu. Ce ţi se părea cel mai dificil?

În primul rând, faptul că sunt foarte mult în mașină și spun și mult text. Mă gândeam, Oh My God, dacă nu sunt atentă la condus? Dacă nu o să vină textul? Voi putea să le fac pe amândouă? Plus că filmul avea furie şi forță. Şi, aşa cum fac de obicei, mă întrebam dacă sunt capabilă să fac asta. Mi se părea foarte greu, şi mă gândeam să nu îl dezamăgesc pe Radu. Trăiesc cu acest sindrom îl impostorului.

“Când am văzut prima dată filmul, îmi venea să urlu pe stradă de cât de mult mi-a plăcut”

Şi cum îl depăşeşti? Pur şi simplu te arunci cu capul înainte?

Da. Eu sunt şi o persoană foarte anxioasă, iar mecanismul anxiosului e să facă o multitudine de scenarii negative, care de cele mai multe ori nu se întâmplă în viața reală. Aici se pare că m-am descurcat. Sunt foarte mândră de ce a ieșit. Când mi-a arătat Radu filmul la studio la Cătălin Cristuţiu (monteurul filmului – n.r.), a fost prima oară când am putut să mă uit la mine și să-mi placă. Altfel, urăsc să mă aud şi să mă văd. Îmi analizez fiecare defect. Aici nu am pățit asta. Îmi venea să urlu pe stradă de cât de mult mi-a plăcut și de cât de puternic este. Și după aia, când am văzut că şi oameni care fac critică de cinema au regăsit exact asta, mi s-a părut amazing: “Chiar pot să nu mai fac nimic. E ok. Gata, am 38 de ani, ăsta e produsul pe care l-am făcut. Vă mulțumesc frumos, mi-e super ok” (râde – n.r.).

Dar, dincolo de jocul tău, cum te-ai raport la personaj şi la film?

Îmi plăcea că e o femeie care are forță, care își permite și să greșească, și să fie vulgară, și să fie vulnerabilă. Are atât de multe laturi. E exact cum e rochia ei, cumva. Sunt foarte puține personaje feminine care au forța asta și foarte puține filme care reprezintă femeia așa. Și mi se pare iconic. Mi se pare extraordinar şi dialogul între “Angela merge mai departe”, cu Dorina Lazăr, și filmul ăsta cu mine. Chiar dacă sunt diferite, în special în reprezentarea femeii, au și elemente comune. Acel film, la vremea lui, n-a fost atât de big pe cât e filmul de acum. Asta îmi dă speranță că poate lucrurile merg înspre bine și există o schimbare în mentalul social și în ce înseamnă femeia.

Resimți lipsa unor personaje femine credibile, puternice, în cinematografia română?

Puternice, da. Femeia e reprezentată de foarte multe ori fie ca o eroină care îndură, o Fefeleagă, fie ca o divă. În ambele situaţii, foarte schematic. E ok să existe și femei care nu sunt puternice, dar e important să creezi contextul unui dialog despre asta. De ce femeile trebuie să fie mereu puternice? Dacă femeile nu-s puternice, care e problema? Nu respectăm decât femeile puternice? No fucking way! Respectăm femeile, punct. Inclusiv cele care nu sunt puternice. Trebuie să fie egalitate. Bărbații care nu sunt puternici sunt respectați. Sunt puține filme care reprezintă femeile într-un mod interesant.

De exemplu, pentru mine a însemnat foarte mult când le-am descoperit pe Delphine Seyrig şi Chantal Akerman. Iar asta s-a întâmplat târziu, abia acum câţiva ani. Faptul că “Jeanne Dielman….” de Chantal Akerman a fost ales cel mai bun film al tuturor timpurilor (în cel mai recent top Sight & Sound, din 2022 – n.r.) chiar e extraordinar. Mi se pare un film care reprezintă femeia extraordinar. Femeia aia este și puternică, și vulnerabilă în același timp, și așa cred că ar trebui să fie.

Pentru tine e important ca un spectacol de teatru sau un film să fie în acelaşi timp un comentariu social şi politic sau măcar să fie atent la ce se întâmplă în jur?

Pentru mine asta e esențial. De asta am și o frustrare în legătură cu ce se întâmplă în teatrul românesc. În continuare există o ipocrizie. Poate e dur termenul, dar cred că e o ipocrizie că încă se proslăvește emoția, împotriva politicului și socialului, care ar ucide emoția. I`m sorry, e praf în ochi. Arta e politică. Eu tot spun asta. Contraargumentul care se invocă imediat: “Eu nu vreau să fac teatru cu pumnul în gură”. Nu zice nimeni să faci teatru cu pumnul în gură, dar trebuie să existe o poziționare, și în urma spectacolului să existe un dialog. Să-l provoci pe omul ăla să se gândească la ceva, pentru că, dacă îl emoționezi, este doar o manipulare și atât. Nu-i dai nimic și îl ții pe loc.

Ce înţelegi prin film politic?

Un film care se poziționează, care chestionează și care vorbește despre problemele societății de acum. Eu nu cred că se poate face abstracție de asta. Nu-i cred pe oamenii care fac asta, nu cred că pe ei i-a interesat să facă ceva care n-are nicio legătură cu ce se întâmplă acum pe Pământ.

De fapt, e o dorință de a nu tulbura apele, pentru că există un confort. Despre asta e vorba. Un confort legat şi de carieră, și de bani. Se ajunge într-un punct în care apele nu mai trebuie tulburate.

De unde crezi că vine asta? Vine dintr-o tradiție mai veche din teatrul şi filmul românesc sau e inoculată și de școală?

Cred că e inoculată și de școală, dar școala e până la un punct. După aia, cu toții plecăm în viață și avem capacitatea să gândim singuri și să ne poziționăm după propria propria minte și propriul raționament. Eu sunt un copil de actori care vin din teatrul de stat (Dinu Manolache şi Rodica Negrea – n.r.). Pe mine m-au educat că asta înseamnă arta – teatru cu emoție, cu actori, cu texte mari. Deși am avut această educație, pe care o respect și care înseamnă foarte mult, și am făcut și un UNATC, care mi-a spus și el despre Stanislavski, totuși, când am ieșit din aceste doctrine, am avut capacitatea să aleg singură ce mă interesează și cum cred eu că ar trebui să se întâmple lucrurile în teatru, în film, în artă.

“Nu e ușor să exprimi ceva care nu este normat”

Cum s-a produs desprinderea?

Cred că are legătură cu întâlnirile pe care le-am avut. Probabil că sunt un om norocos. M-am întâlnit cu oameni cu care am avut prilejul să am discuţii care să mă ajute să-mi formez propria opinie şi să încerc să-mi dezvolt un simț critic.

Pe care să-l şi exprimi.

Niciodată nu e ușor să exprimi ceva care nu este normat și despre care știi că ar putea să declanșeze reacţii. Dar mi-am asumat asta. Nu e ca și cum eu nu am emoții sau un disconfort când fac asta. Îmi fac și eu probleme: ce-o să zică nu ştiu cine, ce provoc. Însă cred că e foarte important să existe și un comentariu la ce e mainstream și e vizibil problematic.

Poate e mai greu pentru un actor, care se gândeşte că vrea să joace şi se teme să nu piardă roluri.

Da, dar în același e atât de important să-ți spui părerea. Chiar dacă actorul de obicei servește ideilor, regizorului, totuși cred că arta se dezvoltă în funcție de cum se dezvoltă și societatea și cred foarte tare că în momentul de față nu se mai poate să vină un regizor și să zică: “Eu vreau să faci așa!”. Şi actorii sunt artiști și pot avea input-ul şi poziţionarea lor față de ce urmează să facă. Trebuie învățat să ne asumăm părerea și să fim pregătiți pentru un dialog, chiar și în contradictoriu.

“Din păcate, la noi să fii feministă e nasol”

Ţi-a adus şi neplăceri asta?

Probabil că sunt etichetată ca fiind conflictuală, deși nu sunt deloc aşa. Din păcate, la noi să fii feministă e nasol. Ceea ce e foarte funny. Şi colegi tineri se raportează la feminism ca la ceva nasol. Deci, probabil că am o etichetă pusă. În același timp, e asumată, adică îmi doresc să am o etichetă. Când mi-am făcut tatuajele astea, acum opt-nouă ani, multă lume mă întreba: “Nu ți-e teamă că n-o să te mai ia nimeni”? Acum îmi dau seama că, de fapt, mi-e foarte ok dacă nu mă ia şi nu mă potrivesc într-o creație din cauză că am tatuaje. Înseamnă că nu trebuie să fiu acolo. Nici nu mă interesează să fiu undeva unde nu se poate să port perucă şi corset pentru că am tatuaje. Mi se pare ridicol. Inclusiv asta mi se pare că am făcut-o ca pe un gest al meu de a încerca să rămân în prezent și de a-mi forța cumva destinul. Ok, am tatuaje, deci pe mine nu mă puteți lua în rolul hangiței, aşa că luați-mă în d-astea unde merge cu tatuaje.

Mi se mai spune că eu sunt cu politicul, which I’m not. Chiar am lacune mari. Dar dacă a vorbi despre egalitate de drepturi între femei și bărbați înseamnă politic, atunci, da, sunt cu politicul, vreau teatru politic și social. Normal că, atunci când aleg un text, mă gândesc de ce se face textul ăla, ce se spune cu textul ăla. Pe mine mă interesează asta, poate pe alții nu. Cred că avem o datorie față de public.

În ce sens?

Ce mesaj îi dăm omului care plătește niște bani ca să ne vadă? E important la ce îl pun sau nu îl pun să se gândească.

Prin urmare, consideri că şi actorul are o responsabilitate.

Absolut. Vorbesc de teatru, pentru că îl știu mai bine. În film sunt destul de nouă și oricum nu mi se pare atât de mare problema. La teatru mi se pare o problemă foarte mare, pentru că în momentul ăsta suntem într-un cerc vicios în care creatorii de teatru, regizorii și actorii, îi oferă publicului ce vrea el, însă publicul nu are cum să ştie ce vrea. Noi trebuie să-l ajutăm să vrea din ce în ce mai mult și, cumva, ne hrănim unii pe alții din nimic. Nu tot timpul faptul că sala e plină înseamnă realmente că produsul ăla e de calitate artistică. Pe mine mă interesează calitatea artistică a produsului. Pentru mine e foarte important, pentru că vreau să fac meseria asta pentru niște lucruri, nu e pentru show off. Sunt o persoană timidă și nu vreau să fiu neapărat în centrul atenției. Mi-e jenă când sunt în producții cu care nu vibrez.

“Mi-e foarte greu să tac”

Poziţia ta critică s-a manifestat şi public – atât prin interviuri şi alte intervenţii, cât şi prin personajul Bobiţă. De exemplu, ai fost foarte vocală atunci când a izbucnit scandalul din jurul lui Şerban Puiu, profesor de actorie la UNATC, acuzat de hărţuire de studenţi, în urma unor declaraţii ale sale la podcastul “Acasă la Măruţă”, unde a povestit despre cum a început relaţia cu soţia sa, actriţa Alexandra Velniciuc, care i-a fost studentă.

Mi-e foarte greu să tac. Deşi poate uneori mă gândesc că ar fi mai bine să tac, deep inside nu cred că ar fi mai înţelept să tac. Când se întâmplă chestii atât de nedrepte și de gogonate, mi-e foarte greu să mă poziționez în liniște. Îmi asum. Nici nu vreau să plac tuturor. De multe ori, când se zice că, dacă taci, de fapt iei partea agresorului, cam așa e. Nu există neutru. Fie spui și iei partea victimei, fie ești cu agresorul. Cam atât de simplu e. Cu cât sunt mai multe voci care vorbesc despre problemele din societate, din UNATC, de oriunde, cu atât lucrurile pot fi ajutate să se îmbunătățească.

Mi s-a părut groaznic ce s-a întâmplat atunci, mai ales că el (Şerban Puiu – n.r.) vorbea și de rectorul universităţii (Liviu Lucaci – n.r.). În același timp, normal că e foarte bine că acolo există oameni ca Andrei Rus, Radu Apostol, Mihaela Michailov. Le înțeleg și lor dificultatea de a schimba un sistem. Ştiu că e nevoie de timp. Dar, în același timp, e bine să se pună presiune și e bine să se scuture un pic lucrurile, chiar mai mai radical și mai agresiv. Nu cred că e rău să ai o poziționare mai agresivă în discurs, pentru că, sincer, cu un mesaj moale nu știu ce se poate schimba. Nu știu să se fi schimbat ceva cu o poziționare blândă și civilizată.

E foarte nașpa genul ăsta de raportare la studente și actriţe ca la niște bucăți de carne pe care ei (bărbaţii – n.r.) și le împart. Sau să ne gândim la ce s-a întâmplat la Gopo cu Viorica Vodă (care, în 2022, a vorbit de pe scenă, la gala de premiere, despre hărţuirea sexuală la care a fost supusă în lumea filmului şi a teatrului  – n.r.). Indiferent ce ar crede oricine despre ea ca om, femeia aia a spus un mare adevăr. Faptul că a fost efectiv jupuită din toate părțile m-a înfricoșat. Ca și cum dacă victima nu e o persoană plăcută, dă-o dracu`, să fie victimă, e o nebună. Mi s-a părut groaznic, foarte grav.

Vouă ce vă lipsea pentru a vorbi la mijlocul anilor 2000, când ai studiat tu? Bănuiesc că te-ai confruntat la rândul tău cu situaţii nasoale cât ai fost studentă.

M-am confruntat, dar pentru mine a fost un battle să rămân în facultate. Uite, Irina Dinescu s-a retras din facultate şi de multe ori mă gândeam că aș fi făcut-o şi eu, dar n-am avut curajul. A fost o voce, de fapt, chiar dacă n-a făcut-o pe Facebook şi nu s-a poziționat cu un statement. Ce a făcut ea a însemnat ceva pentru mine. Şi mi-am dat seama că disconfortul meu din facultate nu e din cauză că am eu o problemă, ci că ceva acolo nu e ok. Chiar la Irina Dinescu m-am gândit de foarte multe ori timpul facultății și după. Doar că, neexistând atât de multe locuri în care să ai o poziționare publică și un sprijin, era mai greu. În plus, aveam de lucrat cu educația mea. Mult timp mă gândeam la asta: ajung la teatru și o să fie extraordinar. Credeam ce văzusem la familia mea. Și cred că pentru părinţii mei a fost un mod de a supraviețui, și exista un comentariu, o poziționare politică în arta lor. A fost un proces foarte lung până când mi-am dat seama că pur și simplu trebuie să-mi asum ce cred, cu orice risc, pentru că, dacă nu, mă sufoc.

“Trăim niște vremuri în care e cam greu să nu fii frustrat”

Din senzaţia asta că te sufoci a venit şi personajul Bobiţă din social media?

Îmi asum că sunt frustrată. Nu cred că e o ruşine şi o jignire să zici de cineva că e un frustrat. Trăim niște vremuri în care e cam greu să nu fii frustrat. Se întâmplă atât de multe lucruri oribile pe Pământ și în jurul nostru, încât nu cred că ai cum să nu te simți super frustrat că nu poți să faci nimic, că este toxic tot mediul în care trăim, că îţi faci arta într-un context care nu te satisface.

Mă folosesc de mijloacele pe care le am momentan. Sunt actriță, dar folosesc şi social media. Petrec mult timp în social media. Nu vreau să elimin din viața mea asta, pentru că cred că e și un lucru bun. Chiar dacă e și toxică, aduce și foarte multe lucruri bune.

În ce sens?

În sensul că, de exemplu, se pot crea comunități pentru persoane care nu se simt reprezentate în socialul mainstream, că informația ajunge foarte rapid, fără să coste, că e o platformă pentru voci care altfel nu ar fi avut nicio voce. De exemplu, ascult un podcast al Juliei Fox, tipa din “Uncut Gems”, care e o feministă destul de radicală și care spune: “De ce să mă uit la Netflix, unde e plin de nepo babies și mai și costă, când pot să mă uit pe TikTok, unde tot content-ul e gratis și e amazing?”.

Erai conştientă de forţa social media când ai început să creezi acest personaj?

Ştiam că poate să devină un loc prin care mesajul meu poate să ajungă la mai mulți oameni, deși eu n-am o comunitate mare de oameni. Nu sunt influensăriţă, adică n-am 10.000 de urmăritori, am 3.000, ceea ce e puțin. Vorbesc de Instagram. Petrec mult timp şi pe TikTok, dar acolo am un cont mic. Îmi doresc să-mi cresc conturile, pentru că eu cred că e o posibilitate ca părerile mele să ajungă la comunitatea care mă urmărește. Nu cred că e ceva rău. În același timp, sigur că e rău că Andrew Tate e această voce care are o comunitate de tineri, majoritatea băieți, dar asta nu zice nimic despre social media, ci despre societate, care e fucked up. Asta arată cât de gravă e situația cu bărbații în societate și că nu au repere și nu au la ce să se raporteze, și atunci se identifică cu acest discurs toxic.

Videourile tale sunt un statement, un performance, chiar un act artistic. Faci o critică prin personajul tău, dar o faci prin umor, poate pentru că aşa e mai digerabilă.

A fost un proces. Întâi am făcut un spectacol în pandemie, un text dramatic contemporan pe care trebuia de fapt să-l facem la Green Hours. Nu s-a mai întâmplat și l-am făcut performând cu aceste filtre, eu cu Silvana (actriţa Silvana Mihai – n.r.) și Daniel (actorul Daniel Popa – n.r.). Mi s-a părut interesant ce îmi oferea zona asta. Vorbeam despre reprezentarea în online, cât e fake, cât nu e fake. După aia am intrat pe TikTok și acolo era chestia cu lip sync. Sunt tot felul de trenduri, iar ăsta se făcea foarte mult atunci. Am ales mai multe voci din peisajul actual, dar nu m-am gândit să fie un comentariu social. M-am jucat, am făcut performance din chestia asta, și mi se părea că vorbea despre ce se întâmplă acum.

În același timp, simțeam că acest comentariu social e prea moale şi că rămâne la un nivel superficial. După aia am găsit acest filtru (pe care îl foloseşte pentru a crea personajul Bobiţă – n.r.). Pentru că mă simt agresată de tipul ăsta de macholău pe care îl întâlnesc peste tot, am încercat să critic genul ăsta de raportare, prin acest personaj, Bobiţă. Ştiu că vorbeam cu fetele care s-au alăturat și ele acestui performance online că tot timpul trebuie să fim atente ca nu cumva să pară că aprobăm genul ăsta de comportament.

Mai vedeam comentarii critice la tine, care spuneau că poate e prea mult şi că de fapt riscaţi să răspândiţi fix tipurile alea de discurs pe care le denunțați.

Tot timpul ne gândeam că aceşti bărbaţi, după ce spun acele enormităţi, trebuie să pice prost. Adică să fie evident că e o critică, și nu doar o reproducere a acestui mod de interacțiune socială. Să fie foarte clar care e poziția noastră.

Apropo de fetele care s-au băgat în chestia asta cu “Totzi k 1” (hashtag-ul folosit pentru videourile din respectiva serie – n.r.), care e un nume foarte prost. Eu l-am dat, rapid, şi n-a fost foarte mult gândit. A însemnat foarte mult că Ruxandra Maniu, Ilinca Hărnuț, Ioana Păun, Ana Popa, Ioana Răileanu, Motanu Mortalu s-au băgat. Mi-a dat încredere să merg mai departe. Ne răcorește. Feedback-ul de la prieteni n-a fost unul de încurajare. Unii spuneau că e vulgar, alţii că nu înţeleg.

Foarte multe din poveștile pe care le puneam noi acolo erau reale. Ni se întâmplaseră uneia sau alteia sau am asistat la ceva asemănător. Legat de acuzaţia că e prea vulgar: exagerez ceva ce deja a vulgar, pentru că vreau să critic. E o critică a ceva care e oribil și care trebuie combătut și oprit.

“Ce înseamnă vulgar?”

Cum te raportezi tu la ce înseamnă sau nu înseamnă vulgar?

Eu n-am o problemă cu asta deloc. Ce înseamnă vulgar? Dacă zici “pula” ești vulgar? Why? De ce e așa o mare chestie? Nu contează asta. Contează în ce context folosești asta. Nu sunt deloc o persoană pudică. La New York am mers cu un spectacol al lui Peca Ștefan care se numea “Ziua futută a lui Nils”. It’s perfectly fine. Spectacolul avea două părți. În prima parte se zicea “în pula mea” o dată la trei secunde. Ăsta era conceptul și era foarte tare, pentru că era de fapt o critică la cum era teatrul, la faptul că nu se spune “pula” pe scenă. Ba da, se spune de milioane de ori, și este teatru. A fost un moment extraordinar.

Cum te vezi acum ca actriţă, după acest rol din “Nu aştepta prea mult de la sfârşitul lumii”, care, pe bună dreptate, a fost remarcat ca fiind extraordinar?

Filmul ăsta e atât de apropiat de mine și ca discurs, și ca formă, și ca energie, încât mă gândesc, Oh My God, ce naiba mai fac de acum? Cum mai pot să ajung la asta? O să-mi fie greu să nu compar. În același timp, n-ar trebui să compar, pentru că fiecare experiență e importantă în felul ei, și n-ar trebui să compari mere cu pere. Ce am făcut aici nu se mai poate face. “Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii” n-o să mai fie. Asta a fost, that’s it. Încerc să mă bucur de momentul ăsta și de review-urile foarte mişto. Am făcut mai mult teatru decât filme, dar asta nu a fost o opţiune. Nu a fost ceva programat. Pur şi simplu aşa s-a întâmplat. Îmi doresc foarte mult să mai fac filme.

 

Credit foto: 4 Proof Film