”O singurătate prea zgomotoasă” de Bohumil Hrabal (în traducerea lui Sorin Paliga) a fost publicată recent la Editura Art, în seria de autor dedicată scriitorului ceh.
Un articol de Andrei Crăciun|5 decembrie 2015
Scumpe domnule Hrabal, vă scriu în regim de urgenţă, nici nu aş putea să vă scriu altfel, vă scriu astfel, căci aceasta este starea imediată, starea exactă a cordului meu, sunt încântat, sunt copleşit, sunt fericit, sunt îmbătat, domnule Hrabal, în noaptea care s-a încheiat v-am citit singurătatea prea zgomotoasă, şi niciodată, niciodată vă spun!, nu am citit o carte mai frumoasă, chiar dacă asta fac în fiecare zi, citesc, citesc, citesc, m-a înnebunit, aş fi vrut să ies pe străzi şi să dansez, aş fi vrut să vă invit chiar pe dumneavoastră la dans, nu neapărat o polkă, aş fi vrut să vă îmbrăţişez, domnule Hrabal, să vă strâng mâna, să vă dau două palme, poate, aş fi vrut să vă invit la o halbă de bere care să se prelungească până în adâncul tuturor sensurilor vieţii, aş fi vrut să facem împreună Marele Slalom, să ne împleticim prin Praga, ţinându-ne de umeri, nu pentru că am fi beţi, căci noi avem oroare de beţivi, ci pentru că bem bere – întotdeauna la halbă – numai şi numai ca să ajutăm gândirea şi să ne apropiem de inima singuratică a textelor, aşa cum chiar dumneavoastră ne-aţi învăţat, am atâtea să vă spun domnule Hrabal, şi aş fi vorbit mult, iar dumneavoastră m-aţi fi certat, apoi eu aş fi tăcut mult, şi dumneavoastră aţi fi tăcut şi mai mult, am fi fost chiar aşa, ca doi oameni care ştiu cum zdrobeşte viaţa, căci avea dreptate Talmudul, şi domnia voastră aveaţi dreptate să nu uitaţi acest amănunt, că suntem asemenea măslinelor şi dăm din noi tot ce avem mai bun doar când suntem zdrobiţi, dumneavoastră ştiţi orchestra aceea care cânta o melodie atât de frumoasă încât nimeni nu mai dorea să asculte altceva până la moarte, întocmai aşa aş fi vrut şi eu să nu se încheie niciodată noaptea care s-a încheiat, să nu izbucnească soarele acesta palid, să nu mai fie decembrie în lume, şi nici cetăţeni pe trotuare şi nici tramvaie, să rămână numai şi numai cuvintele din cartea aceasta, cartea aceasta în care cărţile sunt ucise cu brutalitate, aşa cum şi viaţa ucide oamenii, numai şi numai cuvintele din cartea aceasta în care şobolanii se luptă în intestinele oraşului de aur, şi cerurile nu sunt niciodată umane, numai şi numai cuvintele din cartea aceasta în care poţi în continuare iubi o femeie, chiar dacă se cacă pe ea în public, şi nu e nicio metaforă aici, numai şi numai cuvintele din cartea aceasta în care un om manipulează o presă hidraulică şi omoară cărţile, salvând câteodată un clasic, dar rar, numai şi numai cuvintele din cartea aceasta în care un ţigan fotografiază două ţigănci, deşi nu are film în aparat, şi ele, ţigăncile, nu îi cer niciodată să vadă fotografia, căci nu despre asta e vorba, numai şi numai cuvintele din cartea aceasta în care omul care manipulează o presă hidraulică iubeşte o altă ţigancă, şi ţiganca aceasta se înalţă într-o zi spre cer, aşa cum se înalţă un zmeu, numai şi numai cuvintele din cartea aceasta în care apare progresul şi distruge totul, aşa cum face progresul, iar cenuşa unei mame este presărată peste gulii, gulii care apoi se mănâncă, fiindcă viaţa, viaţa, viaţa continuă, chiar şi fără noi, domnule Hrabal, continuă cu toţi aceşti tineri care nu mai tremură la întâlnirea cu un clasic grec şi nici la aceea cu Seneca, fiindcă ei nu mai ştiu cine a fost Seneca şi nici nu mai citesc “Despre liniştea sufletească”, domnule Hrabal, sunt într-o asemenea dispoziţie sufletească încât vă admit că nu ştiu cum aţi putut da această capodoperă, nu ca talent, ci în contextul tragismului epocii, ca să păstrăm proporţiile istoriei, căci eraţi prea apolitic, domnule Hrabal, v-au imputat, desigur, că v-aţi refugiat în chestiunile minore, ca şi cum nu tocmai acestea ar fi cele mai importante dintre toate chestiunile de pe pământ, şi aţi avut puterea, deloc divină, doar omenească, de a rezista acestei critici, aţi trăit ca un marginal, dar aţi trăit frumos, şi aţi murit încă şi mai frumos, zburând cu porumbeii într-o altă poveste ceva mai îndelungată, da, scumpe domnule Hrabal, în noaptea care s-a încheiat v-am citit singurătatea prea zgomotoasă şi de-atunci caut, caut, caut un loc de unde să pot zbura, da, scumpe domnule Hrabal, în noaptea care s-a încheiat v-am citit singurătatea prea zgomotoasă, şi niciodată, niciodată vă spun!, nu am citit o carte mai frumoasă, chiar dacă asta fac în fiecare zi, citesc, citesc, citesc, m-a înnebunit, aş fi vrut să ies pe străzi şi să dansez, aş fi vrut să vă invit chiar pe dumneavoastră la dans, şi tot aşa, la nesfârşit, la nesfârşit…
