A fost iar decembrie, va trece în curând şi acest 2016 teribil pentru umanitate. A fost iar decembrie – luna cea mai absurdă din an.
Un articol de Diana Trăncuţă|29 decembrie 2016
Vine cu bucurii, da, dar și cu tristeți, cu oameni care se simt mai singuri ca niciodată, oameni care zac înghețați pe marile și luminoasele bulevarde ale orașului. Vine cu Moș Crăciun, da, dar și fără el; cu mâncare, dar și fără; se reprimă, cu ocazia asta, imaginea dezolantă a cozilor comuniste și, vitejește, se face coloană până la casa de marcat a unui supermarket sau a altuia. Decembrie vine inclusiv cu dezbateri (a se citi scandaluri) între credincioși și atei, care supun discuției publice nașterea lui Iisus, religia, biserica. E un freamăt al contrazicerii, al cuvintelor mari, despre viață și moarte și viața de după moarte, despre eroi și sânge vărsat, mai ales că întreaga filosofie se intersectează adesea și cu amintirea încă vie a sfârșitului de ꞌ89.
Despre credință și patimi post-comuniste a fost și seara de 21 decembrie, de la Godot. S-a jucat, în avanpremieră și sub regia lui Emanuel Pârvu, O spovedanie – piesă de teatru adaptată după scenariul unui film de Dan Chișu, Aniversarea, film pe care o să ni-l aducă 2017.
Până atunci însă îi putem vedea pe Emanuel Pârvu, în rolul unui ateu convins, dar cu motivații ascunse, pe Adrian Titieni, fratele pios al ateului, pe George Ivașcu, interpretând, ca arhetip al omului științei, un doctor în psihologie, iar la capătul opus, pe Alexandru Papadopol, în personajul unui preot. Completată de vocea lui Constantin Cojocaru (tatăl celor doi frați), povestea se concentrează pe dezbaterea – falsă, de altfel – dintre cei care cred în Dumnezeu și cei care-l reneagă.
Aflându-se pe patul de moarte, tatăl, fost securist, vrea iertarea păcatelor prin spovedanie. E ateu, dar e credincios – spune despre el fiul cel mare, partizanul dorinței lui, iar spectatorii râd; e un joc al aluziilor, o satiră la adresa nonșalanței cu care se vorbește azi despre oameni și credințele lor. Fiul cel mic, pe de altă parte, susține cu înverșunare că, în fața morții, e inutilă căința unui om care nici măcar nu crede că există un Dumnezeu. Ciocnirea de convingeri dintre cei doi frați e întreținută de ceilalți doi, preotul și psihologul, fiecare poziționându-se foarte clar de o parte și de alta a baricadei.
Întreaga discuție devine comică tocmai prin seriozitatea argumentelor în care, aparent, toți cred cu tărie, și care sunt apărate prin prisma propriilor trăiri. Iar în acest context, credința încetează să mai fie o chestiune intim asumată, fiind disecată de vorbele tuturor. Fiul cel mic vrea să ignore dorința tatălui, sub pretextul ateismului; în fața ostilităților pe care le întâmpină, se ridică dezgustul său față de biserică și preoții bogați și față de Dumnezeul care te bate. În sprijinul concepțiilor lui vin și afirmațiile psihologului – cinice, aproape batjocoritoare, mai ales la adresa preotului, pe care-l consideră un ultim și jenant resort al omului la capăt de viață. Fiul cel mare, propovăduitor al lui așa se face, nu renunță la ideea spovedaniei nicio clipă, se răzvrătește inclusiv împotriva fratelui său și îl amenință, creștinește, că-l înjură.
Mult mai profundă decât discordia religioasă este însă tema iertării, integrată absolut minunat în finalul piesei. Dispare hazul, e înlocuit de odiseea unei pierderi spirituale, revelată în ceea ce poate fi considerată spovedania supremă. Era 21 decembrie, începutul sfârșitului la București, în centrul orașului. E 21 decembrie, în centrul orașului, și de pe mica scenă se aude ecoul unei alte lupte între bine și rău, se caută o altă libertate.
Despre credință și patimi post-comuniste a fost și seara de 21 decembrie, de la Godot. S-a jucat, în avanpremieră și sub regia lui Emanuel Pârvu, O spovedanie – piesă de teatru adaptată după scenariul unui film de Dan Chișu, Aniversarea, film pe care o să ni-l aducă 2017.
