NOU Un singur personaj, în care coabitează două fiinţe diferite, chiar opuse. Un singur monolog, lung, rostit de doi actori, într-un spectacol nou intrat în portofoliul Teatrului Metropolis, în urma concursului pentru debutanţi, “StarT”
Un articol de Dana Ionescu|4 februarie 2024
„Sunt un criminal și un tată de familie”, în regia columbianului Alejandro Durán, a avut premiera pe 3 februarie și a adus în fața spectatorilor doi actori foarte tineri, provocați să dea viață pe scenă unui personaj contrariant, paradoxal, schizoid, pentru mulți sigur neverosimil.
Mai bine de o oră, publicul ascultă povestea ucigașului cu simbrie care se străduiește să fie un tată bun, spusă de Vlad Brumaru și Denis Imbrescu. Cine sunt ei în spectacolul imaginat de regizorul Alejandro Durán? După toate probabilitățile, cele două ființe diametral opuse din care e alcătuit mercenarul feroce care execută misiunile delicate trasate de „Direcție”. Cele două laturi ale unui om despre care și psihologii, și psihanaliștii sigur ar avea destule de spus. Lumina și întunericul, bineînțeles, binele și răul, frumosul și urâtul, albul și negrul, cum vă place să spuneți.
Juxtapunerea din titlul spectacolului, păstrând titlul romanului semnat de Fabio Rubiano și adaptat pentru scenă, reflectă o stare de fapt: coabitarea. „Sunt un criminal și un tată de familie” construiește totul pe juxtapunere, subminând gândirea comună, cea mai comună, care consideră albul și negrul două concepte diametral și irevocabil opuse. În povestea mercenarului care a fost cândva un copil care citea și păstra poeziile publicate în ziarul El Tiempo, dezamăgindu-și tatăl care visa la un fiu înzestrat cu toate atributele clasice ale masculinității, albul și negrul nu se resping. Personajul este, spectatorul înțelege repede, și bun, și rău în același timp. Ceea ce nu înseamnă că o astfel de realitate a psihicului uman nu este în sine contrariantă, după cum arată bibliotecile care s-au scris de-a lungul timpului despre această ciudată și fascinantă coabitare.
„Un om rău e ca o fereastră murdară”, scria un romancier acum aproape două sute de ani, „nu lasă niciodată soarele să pătrundă prin ea”. Asemenea unei ferestre murdare, criminalul nu lasă niciodată soarele să-l lumineze când schingiuiește, când violează, când ucide, când își povestește cu lux de amănunte ororile. Nu lasă niciodată soarele să-l lumineze când execută în stil propriu, fără milă, indicațiile „Direcției”, când, spre a face o relatare mai explicită și mai convingătoare, desenează în fața spectatorilor o execuție sau o căsăpire, cum doriți să numiți sângeroasa acțiune. Căci imaginile sunt, astăzi, mai puternice decât oricând.
Și ce contrast mai mare între monstruozitatea faptelor, între absurdul lor, și căldura, „normalitatea” sau banalitatea unei bucătării, cadrul în care se spune povestea în fața spectatorilor? Se ascut cuțite, se pregătesc ustensile și ingrediente pentru gătit un pui, iar ființa care e și criminal, și tată de familie se dezvăluie – prilej pentru artiști să le mai adreseze câte o provocare unor clișee încetățenite în societate, clișee despre orientare sexuală, apartenență la o rasă sau alta etc. Prilej pentru regizor să mai adauge câte un subiect de reflecție pentru spectatorii care, după reacție, în destule momente reacționează ca la un fel de comedie neagră.
Pe scurt, comedie neagră sau nu, „Sunt un criminal și un tată de familie” aduce în prim-plan dualitatea universală a ființei umane, pe de o parte, și, pe de altă parte, surprinzându-i, contrariindu-i, le pune o oglindă în fața spectatorilor. Sunteți și buni, și răi, pare a le spune, și curați, și necurați, și răi, și buni. Și criminali cu sânge-rece, dacă e cazul, și tați de familie, dispuși să le facă toate poftele copiilor. Punând mai multe accente în lumea unui personaj ofertant, Denis Imbrescu și Vlad Brumaru, care nu se află la prima colaborare pe scenă și pe care îi mai puteți vedea, de exemplu, în „Pacea eternă” de la TNB, încearcă mai multe registre în interpretarea lor. Mai multe laturi ale unui criminal atât de… uman și, uneori, chiar atât de sensibil, că mai-mai să-i plângi de milă. Caută mai multe căi de acces în interiorul întunecat al unui povestitor cumsecade, care are întotdeauna o scuză la el, care e gata oricând să-și etaleze umanitatea și să stârnească empatie. Arătând și fereastra murdară prin care nu pătrunde niciodată soarele, și fereastra curată, prin care soarele luminează ce întâlnește în cale, expun în fața spectatorului piesele unui puzzle pe care el, spectatorul, trebuie să-l construiască astfel încât piesele să se potrivească și imaginea să capete sens, într-un prezent dominat de nesiguranță, derivă și violență.
Foto: Andrei Gîndac
