Avea 30 de ani când a scris „Omul pernă” şi era în mare vogă la acel moment. Scrisese deja mai multe drame despre Irlanda primite cu un entuziasm extraordinar şi venea cu această nouă piesă pe care o considera şi mai bună.
Un articol de Monica Andronescu|26 martie 2024
Voia să șocheze, așa cum i-a plăcut să o facă toată viața. Un text straniu, o poveste care se petrece într-un stat totalitar imaginar unde doi frați sunt interogați despre crimă. Copii torturați și uciși. Unul dintre frați e scriitor, iar crimele practic sunt copia la indigo a celor imaginate în poveștile lui. Era anul 2003 când textul lui Martin McDonagh, „Omul pernă”, a avut loc premiera mondială la Teatrul Național din Londra. Un spectacol despre libertatea de exprimare și despre copii torturați și uciși, un joc teribil și înspăimântător între ficțiune și realitate.
Martin McDonagh a crezut c-o să dea lovitura cu acest text. I se părea și mai bun decât primele, însă, inițial, înainte să se transforme într-un fenomen mondial, a fost primit cu mult scepticism. „A fost prima dată când a existat o asemenea diferență între ceea ce s-a scris și ceea ce credeam că am realizat”, a povestit McDonagh mai târziu și a spus că el a continuat, în ciuda criticii negative, să creadă în ceea ce scrisese. Și se pare că nu s-a înșelat. A urmat un premiu Olivier pentru cea mai bună piesă a anului, iar apoi, când a ajuns pe Broadway, s-a jucat timp de șase luni cu un succes extraordinar și toată această tematică periculoasă, pe care textul o abordează, pornind de la felul cum se răspândesc ideile periculoase până la cruzime și încălcarea regulilor, a fost primită cu entuziasm.
Teatrul Metropolis propune acum o variantă a acestui text, care, de-atunci, s-a jucat cu succes în toată lumea, în regia lui Eugen Gyemant, care, și-n „Henry Johnson”, tot la Teatrul Metropolis, încearcă, de asemenea, o explorare a violenței, cu multele ei nuanțe. „Omul pernă este o artă poetică pentru ce înseamnă contemporaneitatea în teatru sau în literatură, în acest moment. Construit sub forma unei povești pe jumătate naive, o poveste fantastică de groază despre un scriitor de astfel de povești, este un labirint de răsturnări de situație, ca o ghicitoare al cărei răspuns se transformă în continuu, schimbând odată cu el și datele ghicitorii. Sub aparența copilărească stă un manifest implicit, care pledează pentru o artă nepretențioasă, pentru invenție și pentru libertatea de a crea fără veșnica cenzură a unor reguli presupuse. E un manifest subtil, ironic, pentru dreptul de a încălca orice regulă în favoarea plăcerii pe care o provoacă jocul, de orice fel ar fi acesta.”
În ultima vreme, însă, Martin McDonagh, el însuși regizor, de teatru și film, cu un premiu Oscar la activ, patru premii BAFTA și trei premii Olivier, e dezamăgit de lumea teatrului și se îndreaptă mai mult spre film, unde a și avut succes după succes, dacă ar fi să amintim doar „In Bruges” și „Spiritele din Inisherin”.
În teatru spune că adesea ceea ce vede pe scenă nu seamănă cu ceea ce a intenționat sau a imaginat el, ca dramaturg, și s-a întâmplat să refuze de multe ori să acorde dreptul de reprezentare, cel mai adesea motivul fiind că voiau să-i editeze cuvintele personajelor, să le edulcoreze, să le facă mai puțin agresive. „Poți să pui o notă în caietul program și să atenționezi publicul, dar lasă personajele să fie cine sunt”, spune el, atenționând că, deși lumea s-a schimbat în acești douăzeci de ani de când a avut loc premiera cu „Omul pernă”, el nu va schimba un cuvânt ca să nu ofenseze noile publicuri și orizonturi de receptare. „Am încredere în public că are inteligența de a înțelege că nu eu sunt cel care folosește aceste cuvinte. Personajele au nevoie să fie ceea ce sunt. Dacă sunt niște oameni drăguți, ok. Dacă sunt homofobi, aia sunt, tu trebuie să înțelegi că acela e doar un personaj. Dacă se folosesc cuvinte rasiste, asta e pentru a arăta publicului acea parte a Irlandei, care e rasistă. Altfel ne îndreptăm spre un gol plicticos și inofensiv”, afirmă McDonagh.
S-a născut și a crescut la Londra, într-o familie de imigranți irlandezi, dar spiritul Irlandei îi este și i-a fost mereu extrem de apropiat, permanent pendulând între două lumi, două identități. De altfel, Irlanda și lumea ei stranie sunt prezente în multe dintre textele lui, începând cu „Regina frumuseții din Leenane”. E vegetarian și un mare iubitor de animale. Și îi place la nebunie să călătorească peste tot prin lume. Și-a început cariera în teatru, la 24 de ani, când a scris șapte piese în zece luni și aproape toate s-au jucat imediat și simultan. De la un tânăr care abandonase școala la 16 ani, a devenit la 27 de ani o senzație, un dramaturg care arunca totul în aer și pulveriza cu mult curaj tot ce se crea în acel moment.
Acum are peste 50 de ani și spune că preferă filmul… Pentru că în film totul se întâmplă mai rapid. Teatrul îți consumă prea mulți ani din viață…
Se pricepe să facă paste și cam atât… Și-i place să fie punctual. „Nu mă prea pricep să fac curat, în schimb, o să spun din nou că mă pricep să fac paste. Și smoothie. Dar nu știu să mă descurc cu chestiile electronice. Și nu am permis de conducere. Acasă, sunt mai degrabă tăcut. Stau și ascult muzică. Puțină chitară, niște versuri bune… și cam atât”.
Îi place să călătorească tot timpul, să zboare cu avionul, să meargă la festivaluri, să fie permanent în mișcare. Poate să scrie oriunde, pentru că scrie de mână, un stilou, o foaie, șterge, scrie, adaugă… și de-abia apoi trece totul într-un computer, pentru că nimeni nu-i înțelege scrisul… „Îmi place să merg cu trenul, cu o agendă în mână și să mă uit pe geam.” O imagine pe care s-o iei cu tine când vezi un spectacol după un text de-al lui. Un bărbat, la fereastra unui tren, privind lumea.
