Între 15 şi 24 martie are loc la Bucureşti cea de-a 12-a ediţie a Festivalului Internaţional de Documentar şi Drepturile Omului One World Romania. Ca în fiecare an, selecţia de filme este realizată în jurul unor subiecte discutate intens, aşa cum o demonstrează şi următoarele patru programe: A fi LGBTQ+, Familia contemporană, Superfemei şi Munca.
Un articol de Petre Ivan|27 februarie 2019
Prin filmele secțiunii dedicate persoanelor LGBTQ+ vom cunoaște o fascinantă femeie trans care își deapănă povestea precum o adevărată Șeherezadă modernă pasionată de filmele lui Ozu și vom parcurge, împreună cu o tânără regizoare din Argentina, un traseu menit să recompună puzzle-ul trecutului tatălui, un bărbat homosexual care a făcut tot posibilul să ascundă familiei această parte importantă a personalității sale.
Unul dintre documentarele relevante ale secțiuni este „OUT”, format exclusiv din scurte clipuri video postate pe internet de tineri și tinere care decid să le spună celor din familie că sunt lesbiene, homosexuali, bisexuali sau trans. Filmul lui Denis Parrot prezintă o stare de fapt relevantă a epocii actuale – nonșalanța tinerilor din întreaga lume de a-și căuta și, mai ales, de a-și accepta și declara propria sexualitate.
Un alt subiect popular și controversat în România ultimilor ani, dar și în alte state din lume este cel al familiilor „tradiționale”. Deoarece credem că acest concept trebuie nuanțat și înțeles într-un context al epocii noastre, vom prezenta în martie la București patru documentare despre familii contemporane – copii crescuți de părinți adoptivi, familii în care rolurile știute se transformă și în care armonia e doar o aparență, în spatele căreia se ascund vini neasumate de mai multe generații.
Filmul ucrainean „Tatăl meu este fratele mamei” începe cu o secvență între frați, Ania și Tolik, o întâlnire între două personaje ce par a fi niște ființe naive și copilăroase, aruncate brusc în lumea adulților. Ulterior apare în peisaj Katia, fiica Aniei și nepoata lui Tolik, iar ițele acestei micro-familii ni se dezvăluie încet-încet. În mare, Katia își petrece copilăria cu Tolik, vizitând-o ocazional pe mamă, al cărei dezechilibru psihic o ține în izolare, mai întâi în solitudinea unui apartament întreținut de unchi, apoi într-un spațiu instituționalizat și destul de mohorât. Documentarul e o privire tandră asupra celor trei, un puzzle eliptic despre viața în exilul propriei minți.
În secțiunea Superfemei sunt incluse cinci documentare realizate de cinci regizoare care explorează poveștile unor femei care au trecut și încă mai trec prin încercări extreme, acționând activ pentru a le înlătura. În comunități ultra-conservatoare, în țări sărace, dar și în țări occidentale, foarte multe femei se confruntă cu încălcări grave și constante ale drepturilor omului sau cu abuzuri de diverse feluri. Încercăm să ne deschidem ochii și mintea și să învățăm de la ele ce trebuie făcut pentru ca viitorul să arate mai bine.
Documentarul „Am avut un vis”, al regizoarei Claudia Tosi, le are drept protagoniste pe Daniela, activistă locală a unui partid italian și pe Manuela, deputat în parlamentul Italian. Deși percepute inițial drept oameni obișnuiți care-și doresc să aducă o schimbare în bine în societatea italiană prin intrarea în viața politică, acum cele două au ajuns să fie considerate simple membre ale unei clase privilegiate, cea a politicienilor, iar impactul pe care aceste etichete îl au asupra lor se întrevede în gândurile din ce în ce mai dese de a depune armele și a renunța la a mai încerca să facă politică. Filmul a obținut în 2018 trofeul importantului festival dedicat filmelor documentare de la Leipzig.
Secțiunea Munca aduce trei documentare care prezintă diferite comunități de muncitori – urmași ai imigranților anilor 1960 sau tineri francezi din zone rurale – observate în zilele noastre. Filmele aduc în discuție problema sclaviei moderne, a drepturilor încălcate de angajatori, dar și a lipsei de oferte pe piața de muncă actuală.
Documentarul regizoarei maghiare Bernadett Tuza-Ritter, „O femeie capturată” schițează portretul lui Marish, menajera unei familii middle-class din Ungaria. Cu cât pătrundem mai mult în lumea acestei femei, perspectiva se schimbă și ne dăm seama că ceea ce vedem e de fapt o demitizare, o demascare a unei situații greu imaginabile în societatea contemporană: sclavia modernă. Marish nu numai că nu primește niciun fel de remunerație pentru munca și timpul dedicat familiei pe care o servește, dar demnitatea îi este pusă la încercare prin numeroase umilințe, bătăi și chiar un șantaj mârșav.
