O revizitare a oraşelor interzise, prin intermediul literaturii.
Un articol de Alina Vîlcan|9 iulie 2020
Cu Mâine poate am să rămân (Editura Humanitas Fiction, 2020), roman semnat de Lorenzo Marone, pătrundem în Cartierele Spaniole din Napoli, alături de Luce di Notte, protagonista care ne arată străzile de pe un scooter Vespa. Cu Dincolo de frontiere (Editura Polirom, 2020), de Andreï Makine, redescoperim Parisul, creionat ca un oraș confruntat cu problema migrației, care pare că își trăiește decăderea. Într-un final, ajungem în New Yorkul lui Truman Capote, conturat de Kelleigh Greenberg-Jephcott în Cântecul lebedelor (Editura Litera, 2020), în care strălucirea, creativitatea și meschinăria se întâlnesc zilnic în cele mai selecte restaurante.
Fata care nu a ieșit niciodată din Napoli
Luce di Notte, eroina romanului Mâine poate am să rămân, de Lorenzo Marone, este o avocată care locuiește în Cartierele Spaniole din Napoli, oraș din care nu a ieșit niciodată, dacă nu punem la socoteală câteva excursii din copilărie.
Fiică de croitoreasă, Luce este prima licențiată din familia ei „hăbăucă”, are un animal de companie, un câine pe nume Alleria, și o capacitate aparte de a atrage simpatia cititorului care se pierde alături de ea pe străzile pline de culoare ale orașului, pe care tânăra îl străbate în viteză pe o Vespa portocalie, încercând să evite capcanele care îi ies în cale și întrebându-se adesea dacă nu ar fi mai bine să trăiască în altă parte. Un copil și un bătrân îi țin companie în tot acest decor halucinant, din care nu se poate hotărî nici să evadeze, nici să rămână și din care își spune cu umor și ironie povestea despre feminitate și, la urma urmei, despre căutarea dragostei. Pe fundalul poveștii, Napoli își etalează marea frumusețe.
Era într-o după-amiază, în apropierea Crăciunului, și strada era mai aglomerată ca de obicei, lumea se plimba și râdea, se uita în jur și se oprea să mănânce. Peste tot străluceau lumini colorate și până și străduțele care se cățărau pe colină, în viscerele Cartierelor Spaniole, își scoseseră hainele bune din dulap și se îmbrăcaseră de sărbătoare, împodobite cu comete care atârnau între o clădire și alta și făceau ca sărăcia să fie puțin mai veselă.
Vom avea întotdeauna Parisul?
Dincolo de frontiere este romanul în care se întâlnesc Andreï Makine și Gabriel Osmonde, pseudonimul sub care scriitorul deținător de Goncourt (1995) a publicat patru cărți și care aici devine personaj. Iar unul dintre aspectele care stârnesc interesul cu privire la romanul de față este chiar acesta – cum alege Makine să îl înfățișeze pe Osmonde?
Un alt aspect cât se poate de atrăgător în cazul acestui roman este maniera în care Makine aduce în discuție tema migrației. Încă din începutul romanului, cititorul este invitat într-un Paris în care raportarea la criteriile rasiale este intens dezbătută. Actele teroriste se înmulțesc, spaima crește în rândul francezilor, cultura tradițională a acestora este pe cale de dispariție pe măsură ce discursurile anti-rasiale câștigă tot mai mult teren.
Începutul cărții este construit ca un roman în roman, reprezentând doar o primă parte dintr-o structură cât se poate de complexă. Cât despre spații, acestea sunt puternic transformate cu instrumentele utopiei, variind de la un Paris surprins în manieră realistă la un Paris devastat, de la Libia în care sunt expulzați migranții periculoși și susținătorii acestora, inclusiv doi președinți francezi, până la Bruxelles și domeniul Mo i Rana, departe de lume… Însă totul începe într-un Paris în același timp utopic și posibil!
Cu o oră înainte să se dea stingerea, a iuțit pasul și mergând pe lângă palatul Luvru, a alunecat pe niște cioburi – țăndări din piramida distrusă de o bombă… În spatele Operei, transformată în buncăr, pietrele din pavaj i-au plecat din nou de sub picioare – nu mai era vorba de sticlă, ci de o dâră cleioasă a cărei duhoare i-a urcat un nod în gât. Privirea lui îngrozită a surprins un trup cu țeasta sfărâmată! Pășea prin resturi de creier… În acea clipă l-a orbit o explozie, aruncându-l spre caroseria carbonizată a unui autobuz turistic.
În New Yorkul lui Truman Capote
În aproape 700 de pagini, Kelleigh Greenberg-Jephcott construiește în Cântecul lebedelor o biografie ficționalizată a legendarului Truman Capote, captivantă mai ales prin lifestyle-ul excentric adoptat de scriitor.
Lee Radziwill și Truman Capote
Înconjurat de muze cu care a legat mari prietenii, ceea ce nu îl va împiedica să le trădeze, și pe care le numea lebedele lui, ca Babe Paley, Slim Keith, Gloria Guinness, CZ Guest, Marella Agnelli, Lee Radziwill, dar și de nume importante de care a fost la un moment dat apropiat, ca Jackie Kennedy sau Katharine Graham, Capote trăiește asemenea personajelor memorabile, într-o lume în care luxul scoate în evidență defectele, bunele maniere ascund adesea trădarea cea mai crâncenă, bârfele pândesc în colțurile restaurantelor de lux, ale marilor magazine de modă, ale celor mai somptuoase iahturi.
Capote este scriitorul care ia prânzul la The Colony cu cele mai frumoase femei din New York și tot el e cel care a dat cea mai faimoasă petrecere din lume, The Black and White Ball, găzduită în 1966 de hotelul new-yorkez Plaza. New Yorkul lui Capote devine astfel un oraș iconic, grandios, a cărui magie se lasă întrezărită la intersecția dintre superficialitate și o sensibilitate stranie.
Se uită lung, gânditor, la opulența discretă din Marea Sală de Bal, înainte de a se întoarce grăbit la birou (…). Încă de pe vremea când nu era decât un nimeni cu gura mare, își imaginase scene grandioase în acea sală, oameni dansând pe muzica unor orchestre celebre. Știuse dintotdeauna că, pentru el, aceasta era Shangri-La. „Este ultima sală de bal măreață din Manhattan”, ne tot spune de atunci. Cu strălucirea ei care persistă și acum, și cu aerul acela mistic, de vremuri apuse, Plaza rămâne un simbol incandescent al celor mai îndrăgite ambiții ale lui Truman, în stilul lui Gatsby.
Capote este scriitorul care ia prânzul la The Colony cu cele mai frumoase femei din New York și tot el e cel care a dat cea mai faimoasă petrecere din lume…
