Păsări de pradă… Blackbird(s)!
https://www.ziarulmetropolis.ro/pasari-de-prada-blackbirds/

Blackbird sau…blackbirds? E întrebarea cu care am ieşit de la Unteatru după ce am văzut piesa lui David Harrower, în regia lui Andrei şi a Andreei Grosu. Poate e firesc să încep cu notarea acestei prime impresii după duelul verbal dintre Ray (Peter) şi Una. Și totuşi, o umbră de îndoială se strecoară, brăzdând aerul încins de afară… Să fi fost doar o pasăre?… O pasăre neagră, un gând acuzator sau, poate, „dulcea pasăre a tinereţii”? Ezit, ştiind că lucrurile nu sunt întotdeauna ceea ce par să fie…

Un articol de Andreea Nanu|12 iulie 2017

Căutând un răspuns, teatrul alege calea incomodă, îngustă, la granița subțire care desparte adevărul de (pre)judecată… Un taxi trece foarte aproape, strada e îngustă, ce-i drept… Ce-i drept, versiunile poveștilor lor, ale lui Ray și Una trec foarte aproape una de cealaltă, se încrucișează, încearcă să comunice, se acroșează violent, zgârie, lăsându-și urmele (îndrăgostite?) pe trupul de ceață al unei întâlniri de acum 15 ani… Piesa, inspirată de un fapt real, a generat și continuă să nască multe dezbateri… Eu voi rămâne însă la Blackbird în sfera spectacolului, singura care își păstrează privilegiul de a înfățișa adevărul ca artă. Blackbird zboară cu două aripi, aparența și esența, adevărul lor (al lui Una și Ray) și adevărul nostru, iubirea lor și ceea ce lumea a făcut din ea… Cronica se anunță un zbor dificil, în care voi încerca să-mi păstrez echilibrul.

… Una irumpe în scenă cu negarea pe buze. Firește, când nu putem accepta anumite lucruri (fiindcă nu le înțelegem), le negăm existența pentru a putea supraviețui. Așadar, încep să înșir (pe degete, ca să nu le uit!) lucrurile despre care Blackbird pare să nu fie.:

despre puritate

despre iubire

despre iertare

despre răscumpărare

despre revitalizare

despre adevăr

despre început

despre demnitate

despre salvare

…Dar ce sunt toate aceste lucruri care par să nu fie? Blackbird invită la o coborâre concentrică în adâncuri, spre cele mai ascunse locuri din noi înșine. În copilărie îmi plăcea să descind în pivniță, condusă de lumina felinarului care-și răspândea, de la o treaptă la alta către lucrurile misterioase, puterea ocrotitoare. Venind la teatru, redescopăr arhitectura familiară a unui mod de a cunoaște direct, firesc, aproape de actorul care devine, mai ceva ca personajele imaginației mele de copil, un fel de șaman al altor lumi; scena mi-a redescoperit o experiență plenară, o lume (de)plină, rotundă, dantescă, cu lumini și umbre, cu coborâri în infern și ascensiuni revelatoare; și, mai ales, cu întâlniri providențiale la care mă întorc, recunoscătoare, ca într-un cerc…

Primul cerc: UNTEATRU. Unteatru se apropie cel mai mult, prin felul în care a fost conceput de regizorii Andreea și Andrei Grosu, ca arhitectură și repertoriu, de teatrul personal, intim, care naște apropiere și invită la (auto)explorare. Suntem atât de aproape de actori încât am putea să-i atingem, să le simțim respirația, pulsul… Și fără să ne dăm seama, ne descoperim față în față cu noi înșine, într-o confruntare care invită la întrebări dificile, chiar cu riscul unor răspunsuri incomode; întrebări pe care (aflu dintr-un interviu) și dramaturgul David Horrower și le-a pus în timp ce lucra la Blackbird: Când a aflat el adevărata ei vârstă? Cum a fost când ea i-a spus? El știa când a văzut-o prima oară? Dacă ar fi știut, s-ar mai fi urcat cu ea în avion?

Al doilea cerc: scenografia.

În Blackbird, totul are loc într-o cameră, între patru pereți. Un „spațiu” pentru pauza de prânz a muncitorilor dintr-o fabrică anonimă. De fapt, totul a avut loc într-o cameră, întâlnirea dintre Una și Ray. Scenografia realizată de Vladimir Turturica ne oferă echivalentul unei subtile întoarceri la locul crimei. Doar că acum, după 15 ani, pereții sunt invizibili. Nouă, spectatorilor-martori, ni se permite să asistăm pe viu la disecția minuțioasă a trecutului care încă bântuie doi oameni. Cum e să tai cu bisturiul (doar ne aflăm într-o fabrică de produse farmaceutice!) în umbră? Ce înseamnă să faci radiografia unui spectru? Simțim prezența colegilor lui Ray, doar în trecere. Destul cât să ne indice că acum e ceasul judecății, în care nu mai poate exista nici un fel de intimitate. Doar priviri mai mult sau mai puțin indiscrete. Zgomote de fond. Lumea care intervine, interpretează, definește, stigmatizează, ostracizează, sacrifică. Păsări de pradă! Blackbirds! 

Al treilea cerc: povestea (parabola!). Blackbird are forma unui cerc. Ca să ieși din cerc (vicios!), trebuie să-l închizi. E ceea ce încearcă să facă Una. Dar intențiile ei, confuze încă pentru că nu a încetat niciodată să fie o victimă, o împing mereu în afara traiectoriei. Răbufnirile ei sunt strădanii, conștiente sau nu, de a străpunge cercul, iar frustrarea crește pe măsură ce realizează că evadarea este imposibilă (în ciuda ușii, mereu la îndemână!). Nu există scurtătură, Una trebuie să parcurgă întreaga circumferință a suferinței pentru a găsi exitul, punctul final: Ray. Unii spun că labirintul e parcursul cel mai provocator. Urmărind această piesă, îmi vine în minte cercul, fiindcă aici știi că nu ai altă soluție decât să deschizi ochii asupra lucrurilor de care te temi cel mai mult. Cercul suntem noi, spectatorii, judecătorii. Împreună, căutăm calea afară din întuneric, către propria umanitate… O umanitate pe care o putem salva, sau sfâșia! Circular e și timpul, în forma sa cea mai intimă: memoria. Animalele trăiesc în prezent. Noi oamenii ne întoarcem mereu asupra noastră, nostalgici, scrutători, neiertători, acuzatori. Suntem oare gata să fim (și) judecători? Onestitatea ne-ar cere să îndeplinim două condiții esențiale: să înțelegem și să iubim. Piesa nu dă lecții, spectacolul e lecția însăși. Nu ni se spune ce e bine și ce e rău, rămâne să descoperim fiecare… Există în acest cerc (formă simplificată a labirintului), un fir al Ariadnei? Da. Firul roșu, electric, al iubirii. Sârma subțire întinsă peste timp, de-a lungul a 15 ani de întrebări și neliniști, între Ray și Una. Ray se salvează, și-a absolvit vina, pleacă la timp. Una rămâne la final din nou singură (însă atât de diferit singură!). Va putea ea, cu tot ce știe acum, să se salveze? Timpul singur ne-o va spune.

Al patrulea cerc: personajele, Una și Ray.

Și personajele ascultă de logica cercului, fiindcă identitățile lor sunt generice, metaforice, iar destinul le este vădit înscris în nume. Ca floarea în sâmbure. Ray, adică „rază”, lucire nebună de-o clipă, pasiune fulgerătoare, irepetabilă, inevitabilă. Ray devine Peter. Petru e cel care s-a pocăit după ce a trădat, a ieșit afară și, în întunericul nopții, „a plâns cu amar”… Într-o altă noapte, după o altă trădare, Ray fuge plângându-și fapta. Îi pare rău, încearcă să-și răscumpere vina, se întoarce s-o caute pe Una dar fata nu mai era în sordida cameră de motel, bărbatul se predă în cele din urmă poliției… Una este unica. „Tu ai fost singura”, va spune Ray. Dar ea rămâne și singură, incapabilă să meargă mai departe, să se reinventeze așa cum a făcut Ray, noul Peter. Una a rămas blocată în proiect (proiectul celorlalți cu ea!), în ceea ce ar fi putut deveni o iubire. De atunci îi poartă rănile, stigmatele, pe care ea însăși le-a adâncit prin felul în care a ales să o trăiască, prin neputința ei de a se despărți de trecut. Trecutul a cărui umbră malignă o hăituiește, ajungând-o mereu din urmă, mai ceva ca o pasăre de pradă. De fapt, Una poartă numele a ceea ce nu-și poate ierta: Blackbird. Întâmplarea pare să ne spună că suntem în mare parte și propriile noastre victime. Avem întotdeauna libertatea de a alege. Dar ce se întâmplă atunci când societatea care ar trebui să te salveze, dimpotrivă, te stigmatizează? Ce se petrece cu victima atunci când presupusul prădător își multiplică chipul, identitatea, transformându-se (printr-o perversă distorsionare de roluri) într-un întreg stol de păsări de pradă?

Intermezzo: mică genealogie. Am recitit recent Memoriile lui Hadrian, de Marguerite Yourcenar. Iubirea împăratului Hadrian pentru Antinous, (spectrul ei!), are ceva din stranietatea lui Blackbird. Deși intensă prin durerea provocată, amintirea rămâne captivă în perdeaua cețurilor din tărâmurile barbare. Ca Hadrian, învins de o iubire care nu putea fi învinsă, Ray și Una par să spună că suntem ceea ce rememorăm, devenim suma amintirilor noastre, a celor pe care alegem să le păstrăm adânc ascunse în noi înșine… Un scriitor valoros nu dă sentințe. David Harrower păstrează în tot acest dialog intens distanța salubră necesară. Personajele sunt libere să-și spună ce vor, eliberate în arena camerei goale (sau a unei pagini albe!)… De ce nu spun nimic despre Lolita lui Nabokov? Fiindcă Lolita e istoria unei seducții, în timp ce Blackbird este recviemul unei iubiri. Și nu, nu dau Blackbird de la Unteatru pe varianta americană de Broadway, cu Jeff Daniels și Michelle Williams, care rămân la o variantă interpretativă soft… Prefer să închei cu un rând din The Reader, de Bernhard Schlink,: „ca să scapi, nu este suficient să fugi, ci trebuie să ajungi undeva.” Așadar cercul, închiderea, exitul…

Ajungem la miez: „La început a fost Cuvântul”. Așa își introduce spectacolul, într-un interviu pentru Hotnews, regizorul Andrei Grosu. Blackbird este, într-adevăr, despre cuvinte. Despre cum numim lucrurile, experiențele. Despre cum definim ceea ce rămâne din noi după ce alții și-au impus voința (reformatoare!) asupra noastră… Puterea de „a da nume” este prima care i s-a încredințat lui Adam în rai: să pună nume viețuitoarelor, fiindcă rațiunea lui pură, necoruptă, îi permitea să vadă lucrurile în esența lor. Cum numesc judecătorii (noi) ce s-a petrecut între Una și Ray? Păcat? Ce înseamnă? Cuvântul grecesc pentru păcat, amartia, descrie o săgeată care nu lovește ținta. Iubirea celor doi nu și-a atins ținta, nu s-a împlinit. Împlinirea umană are loc în timp. Au trecut 15 ani. Ce nume vor da ei înșiși, Una și Ray, experienței prin care au trecut? Să aruncăm mai de-aproape o privire…

Florina Gleznea joacă cu siguranță partitura Unei. E impetuoasă, curajoasă în nuanțe, fragilă în schimbarea registrelor… Spre deosebire de romanul de ficțiune, în teatru ideea se întrupează, personajul capătă pe scenă un chip, are emoții pe care le transmite direct, fără cenzura distanței… Florina e deja cunoscută pentru rolurile din piesele lui Edward Albee, Cui i-e frică de Virginia Woolf ( în regia Marianei Cămărăşan) şi Trei femei înalte (în regia Andreei şi a lui Andrei Grosu). Aflu dintr-un interviu pe care-l citesc (providențial!) chiar înainte de a intra în sală, că o atrage teatru cu miză socială, fără însă a face rabat de la valoarea estetică a mesajului… Cu atât mai mult i se potrivește Una, pe care o conturează din suferință și fragilitate, din jocul vinovăției și al seducției. Vocea ei puternică atinge, chiar și pe notele grave, un pianissimo care mă duce cu gândul la Bach…în interpretarea Myrei Hess. Dar și la tăcerea vătuită cu care poantele de cireș ale unei balerine (da, Pavlova!) ating podeaua, cu grație, forță și precizie. Blackbird e o piesă densă, mesajul ei poate să atârne greu, prea greu la un moment dat, dar Florina Gleznea atinge firesc profunzimea tragicului, jocul ei fiind cu atât mai convingător și mai emoționant. „Eu am executat sentința, pedeapsa ta…”. Da, Una coboară în infernul conștiinței dăruindu-ne nouă, spectatorilor, posibilitatea ascensiunii purificatoare.

Constantin Cojocaru a acceptat, cum el însuși mărturisea înainte de premieră, o provocare. Provocarea Florinei Gleznea de a aduce în repertoriul de la Unteatru o piesă cu un mesaj nou, cu miză socială, cu un suflu revitalizant. Tocmai pentru că este un spirit liber, cu o extraordinară capacitate de a se reinventa, ca actor și ca personaj, Constantin Cojocaru îl face pe Ray cu atât mai credibil, mai convingător pentru sensibilitatea contemporană. Nu caută efecte pentru a-și construi personajul. Efortul său este discret, vizibil în pliurile nuanțelor de expresie exersată; așa cum privești o țesătură veche, de preț, la lumină, în care culorile își păstrează tăria dar acumulează, în timp, căldură, emoția atingerii repetate, a privirii adăugate… Pe liniile de forță ale lui Ray (pe urzeala personajului de ficțiune din piesa lui Harrower), Constantin Cojocaru țese un ins fragil(izat), pe care nașterea de-a doua, grea, cu ani în închisoare, umilințe și renunțarea la propriu nume (la identitate), nu-l dizolvă. Dimpotrivă, își asumă un nou început, are forța reconvertirii. Găsește un sens în puținul pe care i-l oferă prezentul. Acceptă dialogul cu Una. Se supune judecății cu un soi de resemnare, de parcă ar fi auzit, de-a lungul celor 15 ani de despărțire, ecourile acuzatoare ale corului antic… „gura lumii”! Fiindcă, nu-i așa, societatea a avut întotdeauna nevoie de un țap ispășitor! Nu, nu e o simplă metaforă. Țapul ispășitor (sau pharmakos, cum i se mai spunea) avea, la antici, un statut; era „leprosul”, stigmatizatul (moral sau fizic) pe care cetatea îl „întreținea” (îi permitea să existe) undeva la periferie (Ray locuiește acum la șapte ore distanță de orășelul în care a comis abuzul!), pregătită ca, în situații de criză, să-l execute; Ray funcționează și el, într-un fel, ca paratrăsnet, un „vindecător” (pharmakos), țap ispășitor fără voie, în jurul căruia vor da mereu târcoale păsările de pradă: ia asupra sa păcatul Unei (inconștienta cochetărie adolescentină, flirtul capricios), păcatul părinților (care o acuză pe Una și continuă să o pedepsească locuind în aceeași casă, pe aceeași stradă, în același oraș…), păcatul comunității care, fără să vrea să înțeleagă, acuză și ostracizează… Forța lui Constantin Cojocaru stă în simplitate. Simplitatea ca rod al interiorizării, al decantării. Esențialul iese la suprafață, lăsând însă locul necesar interogației. Tandrețea e o luptă ascunsă. Duritatea e mocnită, reușind prin aceasta o expresivă acumulare de tensiune. Redă realitatea lui Ray, trimițând la ceva mai mult decât drama individuală, formulează un mesaj universal. Ray, încremenit în masca suferinței în timp ce Una își duce la capăt monologul, aduce la suprafață profunzimea tragicului într-o expresivitate modernă, făcând ca minimalismul (din decor și replică) să capete valențe de exercițiu spiritual… În rostirea lui (impecabilă!), replicile devin arcade care acoperă întregul spectru al emoțiilor umane. Nu devine vehement în justificări; e de ajuns să spună „…tu ai fost singura!” ca să producă o clipă albă, radiantă, care transformă tot ce atinge în imponderabil. În jocul lui Constantin Cojocaru, expresia anticipează replica, apoi o continuă și după ce ecoul cuvintelor s-a stins, într-o serie de complementarități ce devin suporturi inteligente ale „tăcerilor”, ale „spațiilor goale” à la Peter Brook, oferindu-ne cezurile necesare reflecției personale la o felie de viață concentrată în numai 80 de minute!

*

… Am ieșit din sala UNTEATRU, răvășită de impresii contrastante dar complementare. Și totuși, ce și-au spus Una și Ray? Acuze, reproșuri, avertismente, despărțirea brutală, echivocul ei chiar… Cuvintele lor par să aibă o față ascunsă, un chip pe dos, ca lumea complicată în care trăim… Îndrăznesc să spun că sunt…„cuvinte de alint” (parafrazând titlul unui film cunoscut Terms of endearment, 1983). Și acolo, personajele se află într-o permanentă judecată, evocând vinovății trecute dar nu uitate, azvârlindu-și lucruri odioase, răzbunătoare, care declanșează adevărate războaie, dar ascund o imensă tandrețe, un tragism autentic, o teribilă voință de a regăsi iubirea, sensul vieții pe care, da, merită să o trăim!.… A fost abuz, a fost iubire? Blackbird, ce este? Nu e dramă, e tragedie cu accente shakespeariene. Blackbird e o Fugă ale cărei voci le vom desluși numai dacă evadăm din rutina alergăturii cotidiene!

Traversez strada Sfinții Apostoli… El și ea se țin de mână, la semafor. Mă duc cu gândul la imaginea care a declanșat piesa în imaginația lui David Harrower: „un bărbat și o fată ținându-se de mână la țărmul mării”. La țărm sau la semafor, într-o așteptare care e peste tot aceeași, de la începutul lumii; lumea care, așa cum am descoperit în Blackbird, încape într-o cameră, cu un bărbat, o femeie și o ușă misterioasă…pe care nu evadează nimeni. Poate fiindcă afară „păsările de pradă”, „oamenii-păsări” pândesc, dau târcoale… Însă înăuntru, pe scena de la UnTeatru, Blackbird, în regia lui Andrei și Andreea Grosu, reușește să (ne) dăruiască, dincolo de realismul dur, prozaic, transcendența; ceea ce Andrei Șerban numea „dimensiunea verticală” a teatrului.

link youtube: Bach, Myra Hess

INFO

Foto: Mihaela Petre



30
/09
/20

În 2020 BIS Teatru aniversează 11 ani de activitate iar Festivalul „25 de ore de teatru non-stop” ajunge la cea de-a X-a ediție. Din rațiuni de siguranță sanitară, evenimentul nu va mai avea anul acesta formatul obișnuit, ci va fi adaptat condițiilor impuse de epidemia de coronavirus. Astfel, cele 25 de ore de teatru vor deveni 25 de zile de teatru, care vor cuprinde 18 evenimente desfășurate în perioada 2 -26 octombrie, în 8 spații de joc din Sibiu.

30
/09
/20

Să asculți muzică clasică la mall sau când îți faci cumpărăturile la un hipermarket? Da, pentru că din octombrie 2010, în fiecare zi a lunilor martie și octombrie, Radio România Muzical propune înregistrări cu celebre lucrări din muzica cultă în spații neconvenționale - hipermarketuri, mall-uri, librării, muzee, sedii de firme.

30
/09
/20

Începe noua stagiune „Performing Austria” a Forumului Cultural Austriac Bucureşti, cu producţii de pe cele mai bune scene austriece, live pe ecranele din România. În parteneriat cu două importante festivaluri româneşti – Platforma Internaţională de Teatru Bucureşti şi Festivalul Internaţional de Teatru pentru Publicul Tânăr de la Iaşi – Forumul Cultural Austriac Bucureşti propune publicului din România două creaţii teatrale recente, care aduc în faţa spectatorilor două teme de mare actualitate – migraţia românească în interiorul Uniunii Europene şi schimbările climatice.

30
/09
/20

Luna octombrie începe într-o notă minunată la Teatrul Național Aureliu Manea Turda cu premiera spectacolului „Mofturi”, care va conține momente și schițe din opera marelui dramaturg român, Ion Luca Caragiale. Sâmbătă, 3 octombrie, vă așteptăm de la ora 19.00 să ne bucurăm împreună de momente de comedie clasică, menite să ne facă săptămâna mai frumoasă.

30
/09
/20

Superstițioșii vor zice că ediția 2020 a Festivalului Internațional de Teatru pentru Publicul Tânăr Iași (FITPTI) era aprioric asociată cu ghinionul, iar pandemia pare să le argumenteze convingerile. Însă echipa de la Teatrul Luceafărul Iași (organizatorul evenimentului) nu crede în cifre nefaste, așa încât între 2 și 7 octombrie va avea loc ediția cu numărul XIII.

30
/09
/20

Dacă e marţi, la TVR 1 e Telecinemateca! TVR 1 ne propune un nou film de aventuri, de data aceasta o ecranizare a romanului omonim al lui Alexandre Dumas, Contele de Monte Cristo, şi anume, cea semnată de regizorul francez Claude Autant-Lara, în 1961, cu Louis Jourdan, Yvonne Furneaux, Henri Guisol, Bernard Dheran în distribuţie. Cartea scrisă de Alexandre Dumas în 1844 a avut nu mai puţin de 24 de ecranizări de-a lungul timpului, de la varianta de film mut şi trecând prin versiuni engleză, italiano-franceză sau argentiniano-mexicană, până la cea mai recentă, în 2002. Condamnat la închisoare pe viaţă, chiar în ziua nunţii sale, tânărul ofiţer de marină Edmond Dantes pare sortit să-şi petreacă restul zilelor în cumplita temniţă Chateau d’If. De fapt, Dantes este victima unui complot la nivel înalt, în care este amestecat însuşi procurorul regelui. În temniţă, Dantes, interpretat de actorul francez Louis Jourdan, îl cunoaşte pe bătrânul abate Faria, care-i dezvăluie ascunzătoarea unei comori fabuloase. După moartea abatelui, Edmond reuşeşte să evadeze şi să pună mâna pe comoară, iar viaţa sa va avea un singur ţel: răzbunarea. Louis Jourdan, şarmantul actor francez care a jucat de două ori în Contele de Monte Cristo Actorul francez Louis Jourdan, cel care este protagonistul (Edmond Dantès) în Contele de Monte Cristo, filmul de Telecinemateca de la TVR 1, a debutat pe ecrane în 1939 şi a continuat să joace roluri principale, de personaje erudite, frumos şlefuite, curajoase, în numeroase comedii sau drame franceze. Tatăl său era proprietarul unui hotel în Marsilia, Franţa, iar el a fost educat în Franţa, Marea Britanie şi Turcia. S-a pregătit în domeniul actoriei la École Dramatique cu actorul francez René Simon. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, după ce tatăl său, manager al Cannes Grand Hotel, a fost arestat de Gestapo, Louis şi ceilalţi doi fraţi ai săi (amândoi dintre ei au devenit regizori) s-au alăturat mişcării secrete franceze; cariera lui în lumea filmului a avut de suferit atunci când a refuzat să joace în filme de propagandă nazistă. În 1948, producătorul David O. Selznick l-a invitat la Hollywood pentru a apărea într-un film (The Paradine Case, 1947), ocazie cu care a rămas în Statele Unite şi a început să joace în filme de Hollywood. După 1953, şi-a făcut apariţia în producţii internaţionale, iar apoi s-a făcut remarcat cu un rol excelent în Gigi (1958), cel mai cunoscut film al său. De asemenea, a avut numeroase apariţii la televiziunile americane. „Nu mă uit niciodată la filmele mele. Când sunt difuzate la televiziune, schimb postul. Hollywoodul a creat o imagine cu care eu foarte greu mă împac. Eu reprezentam clişeul francez. Mai bine aş fi fost numit un actor personaj decât un star”, a mărturisit actorul, care încetat din viaţă în 2015, în Beverly Hills, California, la vârsta de 93 de ani. De altfel, francezul Louis Jourdan a jucat în două dintre adaptările pentru marele ecran ale romanului „Contele de Monte Cristo”, al lui Alexadre Dumas: în primul rând, rolul Edmond Dantès, în Contele de Monte Cristo (1961), dar şi rolul inamicului său, Villefort, în varianta Contele de Monte Cristo din 1975. La Telecinemateca de marţi, 29 septembrie (prima parte) şi 6 octombrie (partea a doua), ora 22.10, telespectatorii vor putea viziona versiunea din 1961 a adaptării cinematografice a romanului scriitorului Alexandre Dumas.

29
/09
/20

Acum când, în alte vremuri, am fi fost în plină redeschidere de stagiuni teatrale, vă propunem câteva gânduri despre bucuriile teatrului și de teatrul vieții prin vorbele lăsate de unii dintre oamenii cei mai minunați ai teatrului românesc, plecați din păcate dintre noi: Ștefan Bănică, Radu Beligan, Cătălina Buzoianu, Ștefan Iordache, Marin Moraru și Olga Tudorache.

29
/09
/20

Primele două episoade din cele opt ale serialului bazat pe romanul lui Fernando Aramburu sunt disponibile pe HBO GO. Conflictul bascilor din perspectiva a două familii, de-a lungul mai multor ani. Povestea a două femei care au crescut împreună: una este văduva unei victime a grupului terorist ETA, cealaltă, mama unui tânăr care s-a alăturat ETA.

29
/09
/20

Opera Națională București prezintă publicului spectacolul „Seara rusă”, programat miercuri, 30 septembrie, ora 19:00. Muzica rusească are o lungă istorie, pornind de la cântece populare rituale și muzica sacră a Bisericii Ortodoxe Ruse. Secolul al XIX-lea a cunoscut ascensiunea muzicii clasice rusești foarte apreciat, iar în secolul XX contribuții majore ale diferiților compozitori au îmbogățit mediul cultural Occidental. Creaţiile compozitorilor pendulează între specificul naţional, dat de credinţele şi tradiţiile ruseşti şi universalism.

29
/09
/20

Miercuri, 30 septembrie, de la ora 11.00, în Curtea Operei Brașov, copiii sunt invitați să urmărească „Povestea păpușilor și a prințesei Maya”, un spectacol de balet pe muzică de L. Delibes și W.A. Mozart. În prima parte a poveștii în pas de dans, cei mici se vor întâlni cu personajele din „Meșterul păpușar”. Eroul central, Coppélius, este un bătrân misterios care duce o viață izolată, construind păpuși mecanice și trăind cu speranța că, într-o bună zi, va reuși să le însuflețească prin formulele sale magice.

29
/09
/20

Aflate în fiecare an în topul preferințelor orădenilor, filmele românești vor cuceri marele ecran și la cea de-a treia ediție TIFF Oradea. În perioada 2-4 octombrie, cele mai așteptate titluri ale anului vor fi prezentate cinefililor chiar de creatorii lor, care vor oferi publicului detalii din culisele producțiilor autohtone apreciate de juriile marilor festivaluri din întreaga lume. Seară de seară vor rula filme în aer liber în Piața Unirii și în Amfiteatrul Cetate.

28
/09
/20

Muzica revine la Sala Radio, dupa cateva luni in care a ajuns la public doar pe calea undelor! Vineri, 2 octombrie (ora 19.00), debuteaza o noua stagiune (2020-2021) cu invitati speciali si evenimente de calitate, siguranta publicului fiind asigurata prin respectarea normelor in vigoare in contextul pandemiei.

28
/09
/20

Turneul naţional „Clasic la puterea a treia - Violoncellissimo” revine în octombrie pe scenele de concerte din România, propunând o incursiune sonoră în lumea violoncelului prin intermediul unui repertoriu divers şi spectaculos, de la clasic la contemporan, după avanpremiera în aer liber din septembrie, de la Râmnicu Vâlcea. Violoncelistul şi profesorul Marin Cazacu şi discipolii săi, pe scurt Violoncellissimo, vă invită să îi ascultaţi la revenirea în sălile de concert din România la Sibiu, Timişoara, Deva, Bucureşti şi Piteşti, între 9 şi 16 octombrie.

Pagina 1 din 91812345...102030...Ultima »