Pedro Almodóvar: „Am o relație copilărească, imatură cu ideea de moarte”
https://www.ziarulmetropolis.ro/pedro-almodovar-am-o-relatie-copilareasca-imatura-cu-ideea-de-moarte/

Intrăm în culisele filmului „Durere şi glorie” alături de însuşi Pedro Almodóvar! „Realitatea îmi furnizează primele replici, restul trebuie să inventez”, spune regizorul. Câtă autobiografie se ascunde însă în cel mai nou film al său?

Un articol de Liliana Matei|21 Octombrie 2019

Durere şi glorie vorbeşte despre o serie de reîntâlniri ale regizorului Salvador Mallo, a cărui sănătate e tot mai şubredă. Unele reîntâlniri au loc în realitate, altele doar în amintire: copilăria petrecută în anii ’60, trezirea dorinţei sexuale, prima iubire adultă în Madrid, chinul despărţirii când sentimentele erau mai mult decât intense, cu scrisul drept unică terapie pentru a uita ceea ce era de neuitat. Durere şi glorie vorbeşte despre actul creator, despre dificultatea separării lui de viaţa autorului şi despre patimile care îi dau sens şi speranţă. În recuperarea trecutului, Salvador descoperă nevoia disperată de a-l repovesti şi în această nevoie îşi găseşte salvarea.

Salvador Mallo este un regizor de film consacrat, cu o mulțime de probleme de sănătate. Din cauza acestora, el nu se poate întoarce pe platoul de filmare. Iar dacă nu poate face filme din nou, viața sa nu mai are niciun sens.

Combinația de medicamente cu doze ocazionale de heroină îl face pe Salvador să-și ducă zilele într-o blazare continuă. Astfel, se întoarce la momente din trecutul său pe care nu le-a abordat niciodată în scenariile sau filmele sale. Copilăria sa din anii ’60, când a emigrat cu părinții în Paterna, un sătuc din Valencia, în căutarea unui trai mai bun. Relația specială cu mama sa, o femeie puternică și hotărâtă, care depunea toate eforturile pentru a-i asigura un trai mai bun. Tot atunci, apar primele dorințe. Prima lui dragoste de adult, în Madridul anilor ’80. Durerea despărțirii de acea iubire care era încă vie și intensă. Scrisul ca unică terapie pentru a uita ceea ce este imposibil de uitat, descoperirea cinemaului, când filmele erau proiectate pe pereți albi, în aer liber. Cinemaul copilăriei sale avea miros de urină (copiii făceau pipi în spatele zidului), de iasomie și de briză văratică. Cinemaul, ca salvare unică în fața suferinței, a absenței și a vidului. Redescoperindu-și trecutul, Salvador trăiește nevoia imperioasă de a-l povesti, iar în această nevoie, își găsește salvarea.

Deși doar întâmplător, Durere și glorie / Dolor y gloria este partea a treia a unei trilogii create spontan, care s-a desăvârși de-a lungul a 32 de ani. Primele două părți sunt Legea dorinței / La ley del deseo și Proastă creștere / La mala educación. Protagoniștii celor trei filme sunt regizori de film, iar dorința și ficțiunea cinematografică sunt pilonii poveștii, însă modul în care ficțiunea și realitatea se întrepătrund diferă. Ficțiunea și viața sunt cele două fațete ale aceleiași monede, iar viața aduce mereu cu ea durere și dorință.

Durere și glorie dezvăluie, printre alte teme, două povești de iubire care și-au lăsat amprenta asupra protagonistului, două povești dictate de timp și de destin, care își găsesc împlinirea în ficțiune. În timpul primei povești, protagonistul nu este conștient că o trăiește. Doar își amintește acest lucru după cincizeci de ani. Este povestea primei dăți în care a simțit impulsul dorinței. Salvador avea nouă ani, iar sentimentul a fost atât de intens, încât s-a prăbușit pe podea.

Cea de-a doua poveste care are loc la finalul anilor ’80, atunci când întreaga țară se bucura de explozia de libertate care însoțea democrația. Această poveste de iubire pe care Salvador o scrie pentru a pune capăt unei etape din viața sa și care se transformă într-un monolog susținut de Alberto Crespo. Cedează drepturile de autor actorului Alberto Crespo, dând curs cererilor insistente ale acestuia.

Monologul este intitulat „Dependența”, iar Alberto Crespo îl ține în fața unui ecran alb și gol, drept unic decor.

ECRANUL ALB reprezintă totul: cinemaul pe care Salvador l-a văzut în timpul copilăriei, memoria sa adultă, călătoriile cu Federico pentru a evada din Madrid și a scăpa de heroină, transformarea în scriitor și realizator de film. Ecranul, drept martor, tovarăș și destin. Iată ce spune regizorul Pedro Almodóvar despre cel mai nou dintre filmele sale!

DEPENDENȚA

Povestea din Dependența face trimiteri voalate la pasiunea trăită de Salvador și Federico, în tinerețea lor din anii ’80.  Explică și motivul pentru care s-au despărțit, chiar dacă se iubeau în continuare. Sala de cinema, cuvintele rostite în fața unui ecran gol, funcționează ca un mesager între foștii iubiți, după 30 de ani.

Federico se întoarce la Madrid după mai mult de 30 de ani. Intră într-o sală de cinema pentru a-și ocupa timpul cu ceva și, uluit, asistă la dramatizarea poveștii sale cu Salvador. Numele lor sunt schimbate, dar durerea, fericirea și motivele pentru care el îl părăsise pe Salvador reprezintă nucleul spectacolului. Evocat în forma unui monolog susținut de către Alberto Crespo, Federico îl recunoaște pe Salvador în fiecare cuvânt, chiar dacă cel care semnează opera este Crespo. Monologul facilitează reîntâlnirea celor doi foști iubiți. Actorii implicați în aceste secvențe, Asier Exteandía (actorul), Leonardo Sbaraglia (Federico) și Salvador (Antonio Banderas) sunt uimitori. Cred că este una dintre secvențele care mă emoționează cel mai mult. 

AUTO-REFERENȚIALITATE

Dacă scrii despre un regizor (iar meseria ta este regia de film), este imposibil să nu te gândești la tine și să nu îți iei experiența drept punct de referință. A fost cel mai practic așa. Casa mea este casa în care trăiește personajul lui Antonio Banderas, mobila din bucătărie – ca și restul obiectelor – îmi aparțin sau au fost recreate pentru această situație, la fel și tablourile care atârnă pe pereți. Am încercat să-i construim imaginea lui Antonio, mai ales părul, astfel încât să arate ca mine. Pantofii și multe dintre haine îmi aparțin și ele, la fel și culorile hainelor sale. Când era câte un colț de platou de aranjat, scenograful își trimitea asistentul la mine acasă ca să ia din multele obiecte de care m-am înconjurat în viață. Este cel mai autobiografic aspect al filmului și s-a dovedit a fi foarte comod pentru echipă. De fapt, José Luis Alcaine a venit la mine acasă de mai multe ori, să studieze lumina la ore diferite din zi, ca s-o poată reproduce ulterior în studio. Îmi amintesc că, în timpul repetițiilor, i-am spus lui Antonio: Dacă tu consideri că, în orice secvență, te ajută să mă imiți, fă-o.  Antonio a spus nu, nu era necesar. Și avea dreptate, personajul lui nu eram eu, însă el era înlăuntrul meu. 

SALVADOR

De-a lungul poveștii, îl vedem pe experimentatul regizor Salvador Mallo în trei perioade din viața sa: copilăria din anii ’60, perioada adultă, în anii ’80, în Madrid (Salvador este un personaj format în explozia madrileană din acea decadă); și îl vedem pe Salvador și în prezent, izolat, deprimat, suferind de diverse boli, însingurat, izolat de lume și de cinema. Mă identific cu toate aceste perioade, știu locurile și sentimentele prin care trece personajul, dar niciodată nu am trăit într-o casă din piatră sau nu m-am îndrăgostit vreodată de un muncitor când eram copil, de exemplu, deși ambele lucruri ar fi putut la fel de bine să se întâmple. 

În primă instanță, m-am luat drept referință, însă, când începi să scrii, ficțiunea își dictează propriile reguli și devine independentă de origine, așa cum mi s-a întâmplat mereu când am avut de-a face cu alte teme bazate pe referințe reale. Realitatea îmi furnizează primele replici, restul trebuie să inventez. Cel puțin, așa e jocul care îmi place mie. 

GIULGIUL

Cu niște ani buni înainte să moară, mama mea deja îi explicase surorii mele mai mari cum voia să fie înmormântată. Sora mea a ascultat-o cu aceeași naturalețe cu care mama vorbea despre ea când va fi moartă. Am o relație copilărească, imatură cu ideea de moarte. Am admirat mereu naturalețea pe care mama i-a insuflat-o surorii mele despre moarte și riturile sale, așa cum cum îi stă bine unei adevărate femei din Manchego. În zona mea, există o cultură foarte bogată a morții, care reușește să umanizeze evenimentul fără să-i diminueze spiritualitatea. Din păcate, eu nu am moștenit acea cultură, deși cinemaul meu e impregnat de ea. 

De fiecare dată când am scris și am rescris scena în care mama Jacinta îi spune lui Salvador „Dacă îmi leagă picioarele să mă îngroape (de obicei, așa se face, ca să nu alunece picioarele în lateral), mă dezlegi și spui că eu am vrut așa. În locul unde mă duc vreau să ajung foarte repede”, sfârșeam plângând în fața calculatorului. 

Am sunat-o pe Julieta Serrano s-o joace pe Jacinta la 84 de ani. Intenționasem să lucrez cu ea de ceva vreme și să o pot face iar mi-a produs aceeași plăcere ca la filmările noastre din anii ’80.

Bătrânețea a transformat-o pe Jacinta într-o femeie ușor cinică și seacă. Nu îi face viața ușoară fiului ei, Salvador. 

Când lucram la cea de-a patra parte a scenariului, la scena în care Salvador o instalează pe asistenta sa, Mercedes, în dormitorul pe care îl ocupase înainte mama sa, de fapt, Jacinta se instalează în această parte a scenariului, iar, o dată cu ea, ideea morții. Moartea deja o pândea pe mamă, însă dădea târcoale și în jurul vieții lui Salvador, atunci când acțiunea are loc în prezent. Salvador stă în fotoliul în care stătuse și mama sa cu patru ani în urmă și îi cere lui Mercedes o cutie în care ea ținuse o mulțime de nimicuri. 

Gândindu-mă la propria mea mamă la vârsta aceea pe care o arătasem în acea versiune adorabilă și amuzantă din Taina inimii mele / La flor de mi secreto, acum am simțit că pentru această ocazie ar fi mai interesant dacă lucrurile nu ar fi ușoare între mamă și fiu, dacă ultimele conversații ar fi marcate de neînțelegeri. Cu trecerea anilor, Jacinta a devenit o femeie dură, întunecată și severă, așa că îi vorbește fiului său cu o cruzime fără nicio urmă din aparenta malițiozitate cu care bătrânii și bolnavii îi tratează pe cei mai apropiați de ei. 

Din prima clipă, jocul Julietei Serano a fost atât de precis și de autentic, încât m-a uimit și am vrut ca ea să aibă o contribuție mai mare. Așadar, în timpul filmărilor, am rescris, de fapt, am improvizat, mai multe scene noi pentru ea, care au fost inspirate din plăcerea de a le vedea jucate de actriță, dar care, într-un fel, fuseseră ascunse într-o parte inconștientă din mine, scene care au devenit esențiale pentru film și care m-au lăsat la fel de perplex ca și pe Salvador. Mă gândesc la scenele din hol și de pe terasă.

După ce le-am scris și le-am filmat, îmi par atât de reale, încât stau să mă întreb dacă între mama mea și mine a existat ceva asemănător acestei tensiuni întunecate de fundal. Am impresia că acele scene improvizate spun mai mult despre mine, despre relația mea cu părinții mei și cu La Mancha, cu locurile unde mi-am trăit copilăria și adolescența, decât orice altceva am spus până acum despre ei. 

ACUARELA/ PRIMA DORINȚĂ

În timp ce așteaptă în cabinetul unui radiolog, Mercedes îi arată lui Salvador o invitație la o expoziție de artă populară anonimă. Invitația e decorată cu o acuarelă reprezentând un băiat care stă într-un patio spălăcit, înconjurat de ulcioare cu flori, citind o carte, pe o podea alcătuită din dale hidraulice, cu un model în stilul lui Matisse. Salvador e frapat de imagine, e gata să-i vorbească lui Mercedes despre ea, dar în acel moment, asistenta îl strigă, e rândul său la tomograf pentru gât. 

Salvador este introdus în mașina de tomograf ca și când ar intra într-o navă spațială. După ce i-a trecut claustrofobia inițială, mașinăria enormă, sub formă de gogoașă metalică gigantică, începe să funcționeze ca o mașină a timpului. Singur cu amintirile sale, Salvador evocă momentul în care a fost făcută acuarela pe care tocmai o văzuse. Era copil, avea nouă ani și trăia cu familia sa într-o casă din piatră în Paterna, un sat din Levante, unde emigrase cu familia sa în căutarea unui trai bun. Era în timpul anilor ’60, spaniolii plecau și se întorceau în țară. Era duminică, mama lui se dusese să coasă la casa unei femei pioase din sat, iar tatăl său era la bar, așa că el rămăsese în casa din piatră în compania unui tânăr muncitor care lucra la o instalație de la chiuveta din bucătărie. 

Salvador stă sub iluminatorul natural, singura ventilație a peșterii, scăldat de lumina care îl inundă în mod direct. Imaginea e una impresionistă, foarte frumoasă, singur cu ghivecele cu flori, cu zidurile spălăcite și cu podeaua hidraulică. Tânărul muncitor – îndrăgostit de pictură – se uită la el pentru câteva clipe, fascinat de scenă, și decide să-l deseneze, sprijinindu-se pe un sac cu ciment, și ia schița acasă pentru a finaliza culoarea. 

Această scenă apare în mintea lui Salvador în timpul procedurilor tomografului ca un fel de revelație. Scena e complet pură, cele două personaje se poartă pe deplin inocent, dar de la distanța celor cincizeci de ani care l-au condus să fie prizonier într-un tomograf, Salvador descoperă primul său impuls sexual față de alt bărbat, tânărul muncitor. Momentul, absolut spectaculos și magic, este cristalizat în acea acuarelă, pe care muncitorul avea să i-o trimită câteva luni mai târziu, când niciunul dintre ei nu se afla în Paterna. Salvador era la seminar, pentru studiile de bacalaureat, iar mama lui nu i-a spus niciodată de primirea acelei acuarele, însoțită de un bilet tandru scris pe spate de către tânărul muncitor. A fost singura care observase apariția unei emoții între cei doi băieți, iar acest lucru trebuia anulat înainte de a lua formă și de a-i copleși. Așa că a interceptat comunicarea lor. Acuarela a sfârșit într-un târg de vechituri din Barcelona, iar un colecționar de lucrări anonime a cumpărat-o și a expus-o într-o mică galerie din Madrid, de unde Salvador a putut s-o cumpere peste cincizeci de ani. 

Salvador simte iar acel impuls la fel de puternic ca și dorința din trecut; de această dată, dorința este cea care povestește originea și împrejurările în care a fost pictată acuarela, ca și viața sa în casa din piatră, cum l-a învățat pe muncitor să scrie și să citească sub ochii vigilenți ai mamei sale, iar, în schimb, tânărul vopsea pereții casei pentru ea și îi repara chiuveta. O perioadă strâmtorată pentru întreaga familie, dar el și-a amintit mereu cum se îmbăia în lumina care intra în casa din piatră, prin iluminatorul care lega caverna de exteriorul exotic. 

Ajuns acasă, Salvador dă fuga la calculator, învăluit iar de entuziasmul de a se scufunda în scris, gata să trăiască singura aventură care, de-a lungul vieții sale, i-a dat iluzii și speranțe. 

GEOGRAFIE ȘI ANATOMIE

Reducerea la o listă de orașe și suferințe, în legătură cu capitolele intitulate Geografie  și Anatomie, mi s-a părut cel mai concis mod de a indica atât slabul nivel de educație primită de Salvador în timpul copilăriei, cât și descoperirea geografiei de către el, prin călătorii de promovare, ca regizor, sau a anatomiei prin durere și boală. 

În doar trei pagini, am rezumat educația precară a protagonistului în timpul copilăriei și i-am fixat profesia ca regizor de film care avusese succes, altfel nu ar fi călătorit să-și promoveze filmele. În același timp, tot în aceste pagini, am dat detalii despre multele sale suferințe, dedicând minimum de timp chestiunii, fără să am nevoie să revin asupra subiectului. Durerea e extrem de pasivă, nu e cinematică și e plictisitoare când e povestită, dar trebuia s-o menționez cumva pentru a plasa protagonistul și pentru a explica reacția sa autodistructivă din final, melancolia sa și mizantropia. 

Forța narativă a acestor două scene (Geografia  și Anatomia) este susținută de muzica dinamică, teatrală, compusă de Alberto Iglesias, și de secvențele animate ale lui Juan Gatti, care sunt în același timp educaționale și originale. 

Pe lângă aceste piese, mi-am permis să subliniez două paragrafe din două cărți pe care le citește Salvador – Cartea Neliniștirii, de Pessoa, și Nimic nu crește la lumina lunii de Torborg Nedreaas – pentru a arăta ceea ce vede în mintea sa. Nu este un recurs la fel de lucid ca cel din capitolele Geografie și Anatomie, dar sper că va ajuta la înțelegerea stării depresive din mintea protagonistului. 

MUZICA

Alberto Iglesias a compus coloana sonoră, așa cum a făcut de la Taina inimii mele / La flor de mi secreto (1995) încoace. Pentru această ocazie, a împărțit compoziția în trei tipuri de registre muzicale diferite sau atmosfere. Primul are legătură cu întoarcerea în trecut a protagonistului. Piesele sunt derivate din lumina din plafonul peșterii, sunt toate legate de razele de soare din Paterna și de luminatorul natural de deasupra capului care îi luminează existența lui Salvador în casa din piatră. 

Al doilea registru sonor este legat de momentele de durere și de izolare. Frazele muzicale suspendate acoperă tăcerile și coexistă cu dialogul mai dramatic ca parte integrantă a sa. Al doilea registru muzical adoptă modele rapide, repetitive, secvențe muzicale frenetice sau mici tremurări.

Prima acceptare evocă personajul în suspensie (singur și într-o stare de prostrație), muzica însăși pare să fie suspendată, când ritmul se intensifică și devine sumbru, muzica pare să se conecteze la angoasele personajului.

Al treilea registru de muzică învăluie scenele cu mama în vârstă și fiul, în Madrid. Muzica se adaptează atitudinii mamei în fața morții. Nu este un preambul funerar, ci natural, într-un fel luminos, în spiritualitatea sa simplă. “Unde sunt, nu e nici frig, nici fierbinte”, spune ea în spital, referindu-se la un vecin mort. Sau “În locul unde mă duc vreau să ajung foarte repede”. Este inevitabil ca muzica să aibă o anumită doză de melancolie (fericită) pentru a se ajunge într-un spațiu utopic, preambulul unei morți acceptate fără frici.

Coloana sonoră este scrisă pentru un sextet de coarde, cu pian și clarinet. Sunt momente cu sunet înălțător și amplitudine orchestrală, însă fără să se depășească limitele intimității. Alberto Iglesias, ca întotdeauna, a creat o muzică născută din adâncurile imaginilor organice, care le învăluie și le acompaniază în timpul călătoriei narative. 

Încă o dată, m-a surprins cu originalitatea sa, cu versatilitatea și capacitatea de a se dedica. 

CÂNTECELE

Rosalía cântă acapella A tu vera lângă râu, împreună cu un cor alcătuit din femei care spală rufele. Este una dintre cele mai fericite amintiri ale lui Salvador. Văzându-și mama exaltată, întinzând rufele pe trestii și pe boscheți la uscat, pe malul râului.

La vie en rose, în legendara versiune a lui Grace Jones, la zenitul splendorii muzicii disco, apare în monologul lui Alberto Crespo.

Cómo pudiste hacerme esto a mí de Alaska și Dinarama însoțește genericul de la Sabor, filmul lui Salvador Mallo care este proiectat la Cinematecă. Tema datează filmul, mijlocul anilor ’80, și este și un omagiu la adresa autorului său, Carlos Berlanga, unul dintre cei mai iconici artiști ai vremii și un prieten foarte drag.

Am căutat artiști (actori, pictori, muzicieni) pe care îi cunosc și, în majoritatea cazurilor, cu care am crescut împreună. Sunt multe lucrări ale pictorilor Guillermo Pérez Villalta, Sigfrido Martín Begué, Jorge Galindo, Manolo Quejido, Miguel Ángel Campano, Dis Berlín etc. Toți de la sfârșitul anilor ’70 și care m-au format în mai multe sensuri. Acesta este unul dintre aspectele cele mai autobiografice ale filmului. Îmi este familiar totul. Și desigur, întorcându-mă la muzică, prezența Chavelei Vargas și a Minei, care aparțin familieie mele emoționale și artistice. 

De la Mina, am ales Come sinfonia pentru a acompania întreaga scenă a schițării acuarelei. Este o temă din 1960, plină de delicatețe și de sentimentul unei veri leneșe, plăcute. Chavela explodează în mijlocul monologului cu un vers din La noche de mi amor, exaltantă, infinită în strigătul său. Îmi doresc bucuria unei nave care se întoarce, o mie de clopote care bat în plină glorie, pentru a sărbători noaptea mea de iubire.

ACTORII

A fost o surpriză și o descoperire să lucrez cu Asier Etxeandía și cu Leonardo Sbaraglia. Nu pot decât să-mi exprim admirația pentru jocul lor ca două personaje care sunt atât de importante, încât filmul nu ar sta în picioare fără ele. Dar axul în jurul căruia gravitează povestea este Antonio Banderas, în rolul lui Salvador Mallo, suferind și însingurat. Cred că este cel mai bun rol al lui Antonio de la Leagă-mă strâns!  / ¡Átame! încoace. Durere și glorie este, în opinia mea, renașterea lui ca actor și începutul unei noi ere. Sper să nu fiu greșit înțeles. Antonio este în continuare unul dintre actorii care se pricep de minune să asculte și să își privească partenerii de joc, dar cu această ocazie, focul din ochii lui vine de undeva mai adânc. Toți cei care am asistat la jocul său, zi de zi, am fost emoționați. A ales, cu mine de mână, atitudinea opusă celei care îi caracterizează cele mai importante filme, pentru că spiritul personajului este opusul bravurii personajelor pe care le-a jucat până în prezent.

Profund, subtil, cu o vastă galerie de gesturi atente, a reușit să construiască un personaj foarte dificil, plin de riscuri.

Penélope Cruz este mama, atunci când personajul e mic, în anii ’60. Când e bătrână, după cum am menționat deja, e jucată de Julieta Serrano.

De la bun început, de când am lucrat împreună, am considerat-o mereu pe Penélope ca pe o paradigmă a mamei spaniole în versiunea sa cinematografică. În Durere și glorie, mama pe care o joacă ea e diferită, de exemplu, de mama din Volver.  Ambele au rădăcini rurale și o capacitate infinită de a se zbate și de a supraviețui, însă perioadele în care trăiesc sunt foarte diferite. În Volver juca o mamă din zilele noastre, iar în Durere și glorie face rolul unei mame de după Al Doilea Război Mondial. Îmbrăcată prost, cu părul neîngrijit, este probabil inevitabilă comparația cu Sophia Loren, mama tuturor mamelor. Dar în Durere și glorie, pe lângă lupta zilnică pentru supraviețuire, precum toate femeile din generația ei, mai există o amărăciune tăcută, ceva care seamănă cu umilința, pe care Penélope o rezolvă în joc folosindu-se de delicatețe și fără gesticulații inutile. Știu acel gen de femeie, am crescut cu ele. Și deși am dezbrăcat-o de toată strălucirea, frumusețea Penélopei apare, dacă e posibil să spun așa, chiar și mai pregnant. 

Mulțumiri de aici lui Raúl Arévalo, care joacă rolul soțului lui Penélope Cruz, o apariție cameo pe care o susține de parcă ar fi fost protagonist. Mulțumiri și pentru Nora Navas, Susi Sánchez și Cecilia Roth, perfecte în rolurile lor ca asistenta, femeia pioasă a satului și o actriță.

Filmul s-a desfășurat sub auspicii norocoase pentru că a fost filmul “de botez” a doi actori cărora le prevăd un viitor strălucitor. Ei își fac debutul în Durere și glorie. Aici îi am în vedere pe Asier Flores – care îl joacă pe Salvador la vârsta copilăriei – și pe tânărul César Vicente.

Când ai un actor de nouă ani, e o adevărată binecuvântare, și faptul că am urmărit spontaneitatea, profunzimea și puritatea lui César Vicente a fost un privilegiu. Ambii mustesc de adevăr, iar camera de filmat îi adoră. Descoperirea nașterii a doi actori și fiind primul care asistă la îmbobocirea lor sunt printre marile privilegii de a fi regizor de film.

IMAGINEA

Imaginea i-am încredințat-o lui José Luis Alcaine. José Luis este DP-ul căruia i-am rămas fidel, am făcut mai mult de jumătate din filmele mele cu el. Poate și din acest motiv nu prea vorbim mult înainte să facem testele de cameră. În orice caz, îi ofer înainte, pe platou gama cromatică pe care o vreau dominantă în fiecare film. Avem același criteriu fără să trebuiască să vorbim prea mult. 

Pentru Durere și glorie i-am dat două indicații, clar-obscurul, pentru a marca nu doar noaptea, dar și întunericul în care trăiește protagonistul, și profunzimea de câmp. Voiam ca fundalurile să fie în maximum posibil de focalizare. Personajul lui Antonio Banderas trăiește în izolare și, dacă elementele care îl înconjoară și fundalurile apar focalizate clar, atunci senzația de solitudine e și mai mare.

Pe lângă clar-obscurul ocazional, deși personajul trece printr-o perioadă extrem de întunecată, obiectele care îl înconjoară sunt pline de culoare, este înconjurat de frumusețe și artă. Acest fapt arată că, înainte să intre în criză, personajul avusese succes în munca sa (este singurul meu comentariu despre Gloria din titlu), că este un personaj cu gusturi eclectice, format în anii Madridului postmodern. 

Alcaine și-a găsit mereu inspirația în tablouri pentru eclerajul filmelor sale. Referințele noastre coincid: Velázquez, Rembrandt, Edward Hopper… În Durere și glorie, el face trimiteri și la lumina lui Bacon și a bărbaților săi solitari. Sunt încântat de această ultimă colaborare.  

Durere și glorie, scris și regizat de Pedro Almodóvar, a intrat în cinematografele din România pe 18 octombrie, distribuit de Independența Film.

 

DISTRIBUȚIA

Antonio Banderas                Salvador

Asier Etxeandia                Alberto

Leonardo Sbaraglia                Federico

Nora Navas                    Mercedes

Julieta Serrano                Jacinta, bătrână

Debut César Vicente                Eduardo

Debut Asier Flores                Salvador, copil

Penélope Cruz                                       Jacinta, tânără

Cecilia Roth                    Zulema

Susi Sánchez                    Femeia pioasă

Raúl Arévalo                    Venancio

Pedro Casablanc                Doctor Galindo

Julián López                    Directorul Cinematecii

Rosalía                    Rosalía

ECHIPA

Scris și regizat de         Pedro Almodóvar

Producători            Agustín Almodóvar

Producători executivi        Esther García

Coloana sonoră originală     Alberto Iglesias

Director de imagine        José Luis Alcaine

Montaj                Teresa Font

Graphic Design        Juan Gatti

Scenograf            Antxon Gómez

Directori de casting        Eva Leira & Yolanda Serrano

Producători asociați        Bárbara Peiró & Diego Pajuelo

Manager de producție        Toni Novella

Art Director            Clara Notari

Costume            Paola Torres

Machiaj                  Ana Lozano

Coafură            Sergio Pérez Berbel

Sunet                Sergio Burman

Mixaj de sunet            Marc Orts

Efecte digitale            Eduardo Díaz & Inma Nadela

Efecte speciale        Óscar Abades & Montse Ribé

 

Fotografii: Nico Bustos, Manolo Pavon. Text și imagini oferite de Independența Film, distribuitorul filmului în România.

 

 

 

15
/11
/19

“The Romanians: 30 Years of Cinema Revolution”, cel mai amplu program dedicat vreodată cinematografiei românești în Statele Unite ale Americii, care celebrează în 30 de filme trei decenii de cinema de după căderea regimului comunist, are loc la Film Forum din New York între 15 și 26 noiembrie 2019.

15
/11
/19

Serile de film de la Centrul Ceh se apropie de sfârșit, iar pe 18 noiembrie va fi proiectat penultimul documentar al ediției de toamnă, „Year Without Magor: Genius Cannot Be Faked” și în ziua următoare, pe 19 noiembrie, la Fiction Tuesdays, va rula „The Inheritance or Fuckoffguysgoodday”.

15
/11
/19

Serialele „Narcos”, „4 Blocks”, „O Doutrinador”, „Un gallo para Esculapio” și „El Lobista”, producții realizate în America Latină și Europa vor fi difuzate de postul TNT, începând cu 18 noiembrie. Serile de luni vor fi dedicate băieților răi și vor purta titlul generic de „Lunea Mafioților”.

13
/11
/19

CRONICĂ DE FILM Realizator de seriale TV şi de filme, Rodrigo Sorogoyen este unul dintre noile talente din cinematografia spaniolă. Distribuit în sălile din România de Transilvania Film, „El reino” („Jocuri de putere”, 2018), deja penultimul său lungmetraj (între timp a lansat în 2019 şi „Madre”), este un impunător thriller politic.

10
/11
/19

PREVIEW A 13-a ediţie a Săptămânii Filmului Maghiar (SFM) are loc între 10 şi 18 noiembrie la Bucureşti şi propune mai multe secţiuni atractive, printre care una dedicată câtorva filme clasice restaurate şi o alta pentru marcarea a 30 de ani de la căderea comunismului, în afara obişnuitului program de producţii noi.

08
/11
/19

„The Romanians: 30 Years of Cinema Revolution”, cel mai amplu program dedicat vreodată cinematografiei românești în Statele Unite ale Americii, care celebrează în 30 de filme trei decenii de cinema de după căderea regimului comunist, va avea loc la Film Forum din New York între 15 și 26 noiembrie 2019.

07
/11
/19

CRONICĂ DE FILM Pentru spectatorul român, filmul "Maria, Regina României" (2019), de Alexis Sweet Cahill, vine ca o ciudăţenie. E egal diferit de Noul Val şi de fostele filme pretins istorice de tip Sergiu Nicolaescu şi arată mai degrabă ca o producţie britanică de televiziune, doar că se vorbeşte şi româneşte.

Page 1 of 25312345...102030...Last »