„Pelé”. Rei do Futebol
https://www.ziarulmetropolis.ro/pele-rei-do-futebol/

CRONICĂ DE FILM Documentarele biografice mainstream nu prea au cum să ofere surprize formale. Au cam aceeaşi structură, iar diferenţele sunt marcate de personalitatea adusă în prim-plan. Produs şi lansat recent de Netflix, „Pelé” este un film cât se poate de convenţional. Însă e greu de criticat prea aspru: ni-l prezintă pe marele Pelé, aşa că patosul e mai uşor de trecut cu vederea.

Un articol de Ionuţ Mareş|15 martie 2021

Fiecare documentar biografic mainstream se poate ascunde în spatele personajului său. E greu să acuzi regizorul unui astfel de film că nu a încercat să fie inovator sau cel puţin să nu fie comercial, pentru că potenţialul răspuns e simplu: mult mai importante sunt personalitatea aleasă ca subiect şi claritatea vieţii sale pusă într-o naraţiune coerentă. Cu atât mai mult atunci când e vorba de un idol al maselor, de o legendă precum Pelé – toată lumea trebuie să poată înţelege şi chiar să fie emoţionată de povestea sa.

Aşa că nu e de mirare că documentarul „Pelé”, realizat de regizorii Ben Nicholas şi David Tryhorn pentru Netflix, are o structură dramaturgică clasică, de film hollywoodian, cu răsturnări de situaţie, ceva suspans şi apoi happy-end: de la copilul sărac care lustruia pantofi pentru a-şi întreţine familia, la momentul de încununare internaţională prin câştigarea Cupei Mondiale din Mexic din 1970, folosit ca punct culminant.

Şi întregul parcurs dintre cele două puncte, conceput ca un lung flashback, e presărat cu invitabilele ups & downs care dau dramatism şi ne fac să înţelegem că nu e vorba de o viaţă oarecare, ci de un destin excepţional, care implicit reflectă şi o parte a istoriei secolului XX, în special a Braziliei (mentalităţi, transformări sociale şi politice, evoluţia fotbalului).

Nicholas şi Tryhorn pun la bătaie un arsenal regizoral previzibil, dar eficient. Filmul nu este despre prezentul lui Pelé, deşi îl vedem şi acum, la 80 de ani, mergând doar cu ajutorul unui cadru metalic, atunci când vine la interviul din faţa camerei, sau chiar în scaun cu rotile, pentru un prânz cu colegii săi de altădată.

Documentarul este despre trecutul şi cariera marelui sportiv şi simbol al emancipării şi gloriei postbelice a Braziliei, de la intrarea în fotbalul mare şi Campionatul Mondial din Suedia din 1958, când Pelé a atras atenţia întregii lumi la doar 18 ani, şi până la finala istorică din Mexic în faţa Italiei şi apoi retragerea, trecând prin evoluţia celebrităţii sale colosale (la care a contribuit şi apariţia televiziunii) şi pasivitatea – care i-a fost imputată de unii – faţă de regimul militar dictatorial al generalului Médici, instalat în anii `60.

Povestea inspiraţională, pe alocuri chiar sentimentală, pe care o construieşte montajul adună fragmente de interviuri din prezent cu Pelé şi cu apropiaţi sau alte figuri publice (sora sa, colegi de altădată, jurnalişti, artişti şi foşti oameni politici, inclusiv un ex-preşedinte), dar mai ales numeroase imagini de arhivă (care reflectă şi trecerea de la alb-negru la color în televiziune şi cinema), care au întotdeauna încărcătură emoţională.

De altfel, dacă e ceva ce scapă de rigiditatea regiei lui Nicholas şi Tryhorn (deşi ei par să fie conştienţi de acest efect puternic, pur cinematografic), atunci este expresivitatea extraordinară a chipului lui Pelé pe care o redau înregistrările de arhivă. Chiar dacă nu e părăsit mai niciodată de zâmbetul celebru, generos, chipul este un seismograf al stărilor fotbalistului în cele mai importante momente ale carierei şi maturizării sale.

E o plăcere să îi observi vitalitatea, bucuria, dar şi o anumită mirare când, în prima tinereţe, cu o figură încă de copil, este încununat neoficial regele fotbalului brazilian şi mondial. Mai târziu, sunt revelatoare gravitatea din timpul întâlnirilor cu liderul autoritar (şi criminal) al ţării şi din episoadele de cumpănă, dar şi uşoara stânjeneală în faţa asaltului mediatic la care a fost întotdeauna supus.

Deşi simţi la fiecare pas strategiile de seducţie deloc subtile ale filmului, e greu să nu cedezi până la urmă în faţa bonomiei lui Pelé, dar şi a talentului său unic, fabulos, pe care imaginile vechi ni-l reamintesc din plin.

22
/11
/21

„Titane”, cel mai șocant film al anului, ajunge în cinematografele din România din 3 decembrie, distribuit de Independența Film. Catalogat drept thriller psycho-sexy, „Titane” a stârnit valuri de șoc la Cannes, mai mulți spectatori pierzându-și cunoștința în timpul proiecției.

22
/11
/21

Primele trei filme din seria „Matrix” vor fi difuzate de Warner TV în luna decembrie, în așteptarea celui de-al patrulea lungmetraj, „Renașterea/ Resurrections”, care va fi lansat în preajma Crăciunului.

22
/11
/21

Viaţa grea din Gaza, violenţele asupra palestinienilor din teritoriile ocupate, agresiunile asupra femeilor în lumea arabă sau problema refugiaţilor se numără printre subiectele tratate de o serie de documentare care completează programul ediţiei din acest a Festivalului Filmului Palestinian.

17
/11
/21

Regizat de britanicul Edgar Wright, „Last Night in Soho” (2021) stă pe o idee grozavă. Ia un reflex des întâlnit al multora dintre noi, idealizarea unei anumite perioade, şi îl aruncă în aer cu stil.

10
/11
/21

CRONICĂ DE FILM Mi-e neaşteptat de greu să scriu despre „La civil” (2021), deşi e un film pe care am fost nerăbădător să îl văd. „Waiting for August” (2014), documentarul cu care a debutat Teodora Mihai, regizoare din Belgia, dar de origine română, m-a impresionat când l-am văzut şi încă îi port o amintire puternică.

04
/11
/21

Ce-mi place foarte mult la cinema-ul furios al lui Nadav Lapid este că nu ştii niciodată unde te va duce şi în ce fel te va învălui. Singurul lucru pe care poţi să îl anticipezi este că vei fi surprins. Nu-ţi rămâne decât să te laşi purtat de ideile sale neconvenţionale şi incomode.

01
/11
/21

CRONICĂ DE FILM În „A Hero” (2021), noul său lungmetraj, câştigător ex-aequo al Grand Prix la Cannes, regizorul iranian Asghar Farhadi îşi recâştigă inspiraţia creatoare care l-a consacrat printre marii autori de cinema contemporani.

31
/10
/21

Nu se poate spune că regizorul Gaspar Noé a avut vreodată o viziune luminoasă asupra vieţii. Dimpotrivă – cinema-ul său s-a inspirat întotdeauna din cele mai tulburătoare pulsiuni umane, pe care le-a transformat într-un combustibil extrem de inflamabil. Însă „Vortex”, prezentat anul acesta la Cannes în afara competiţiei, este probabil cel mai întunecat film al său, oricât de ciudat ar suna asta.

30
/10
/21

Întâmplarea a făcut să văd în aceeaşi zi de la „Les Films de Cannes a Bucarest” două titluri din Rusia, ambele incluse în secţiunea Un Certain Regard a ediţiei din acest an a evenimentului de pe Croazetă - „Unclenching the Fists”, de Kira Kovalenko, şi House Arest”, de Aleksei Gherman Jr.

29
/10
/21

CRONICĂ DE FILM În a doua parte a relatărilor despre Festivalul „Les Films de Cannes a Bucarest” vă propunem să descoperiţi filmul câştigător al Premiului Juriului pe Croazetă, fascinantul „Memoria” al thailandezului Apichatpong Weerasethakul.