„Nu e despre tine, actor sau regizor. Abandonarea egoului e importantă pe scenă, în viaţă”, afirmă actorul Vlad Brumaru, într-un interviu pentru Ziarul Metropolis.
Un articol de Cristian Moțiu|5 octombrie 2023
Vlad Brumaru este născut în Alba Iulia, de unde la 12 ani s-a mutat împreună cu părinții la Oradea. A făcut 11 ani de fotbal și credea că acesta îi va fi viitorul. Spre sfârșitul liceului descoperă teatrul și are șansa descifrării primelor taine ale profesiei de actor prin intermediul unei prietene de familie, actrița orădeană Gabriela Codrea. Deși Clujul sau Târgul Mureș erau mai aproape, alege U.N.A.T.C-ul, în Bucureștiul “marilor șanse”, “pentru că mi se părea cumva că tot aici o să ajung”. La Metropolis joacă în spectacolul „Sunt un criminal și un tată de familie” de Fabio Rubiano, în regia lui Alejandro Durán.
Piesa este o introspecție încărcată de realism și umor negru, despre adevărurile șocante ce transpar atunci când pășim în abisul contradicției profunde ce stăpânește condiția umană, un portret puternic și crud al „banalității răului” (Hannah Arendt) ce pare mai apropiat și mai revelator ca niciodată în această lume imprevizibilă și zbuciumată.
Într-o realitate paramilitară tragică a Columbiei, un torționar ce urmărește, interoghează și dezmembrează suspecți subversivi, păstrând în pivnița casei rămășițe ale celor trecuți prin dreptatea lui, își dezvăluie cu simplitate, calm și ironie secretele întunecate.
O poveste brutală, directă și neașteptată care rezumă ceea ce face posibilă „normalizarea” ororilor violenței și cum ambiguitatea convulsivă și patologică a ființei poate duce la atrocități criminale. Concentrându-ne pe gândurile naratorului, călăul nemilos și rasist, tată iubitor și devotat familiei, ce își justifică și asumă responsabilitatea crimei de parcă ar fi vorba de orice altă obișnuită profesie, suntem deopotrivă captivați și emoționați sau înfricoșați și dezgustați, simțindu-ne avertizați asupra potențialei duble moralități a comportamentului tuturor celor care dețin puterea.
Ai terminat actoria la U.N.A.T.C în 2020, la clasa regretatului Doru Ana. Prin comparație cu alți colegi, ai reușit să lucrezi destul de mult, teatru, film. Ce anume te-a îndemnat spre această profesie și care au fost întâlnirile importante de până acum?
Pentru mine Doru Ana a fost cu adevărat un părinte spiritual și faptul de a sta sub aripa lui a fost un mare noroc. Chiar din anul întâi ne-a luat pe câțiva dintre studenții lui să facem figurație în “O scrisoare pierdută” la Teatrul Bulandra și aici, la Metropolis, în “Țarul Ivan își schimbă meseria”. Pentru noi era ceva extraordinar să putem pune piciorul pe scenă și au fost niște lecții foarte importante. La masterat a fost importantă întâlnirea cu Mihai Constantin la spectacolul “O oră de liniște”, le datorez mult lui Emanuel Pârvu, care m-a distribuit în “Poveste din patria noastră” unde cred ca am făcut și rolul meu preferat de până acum, lui Radu Gabriel, Taniei Filip. Prima mea “bornă” care mă leagă de acest domeniu și care a fost profesoara cu care m-am pregătit pentru admitere, a fost actrița Gabriela Codrea de la teatrul din Oradea, la care am ajuns fiind o prietenă de familie. Ea a sădit în mine principiile și atitudinea față de meserie, iubirea si respectul pentru ea, o anumită perspectivă, a pus o bază solidă pe care mă sprijin și astăzi. Am intrat în această lume a teatrului “coală albă de hârtie”, nu știam nimic și lucrurile s-au petrecut cumva organic, pe măsură ce învățam despre ea și o descopeream, mă îndrăgosteam de ea. Eu am încercat să tratez cu aceeași importanță și același respect cam orice șansă a venit până acum, mai ales că ocaziile nu țin de tine, le primești sau nu, mai devreme sau mai târziu, dar ceea ce poți tu controla este ca ele să te găsească cât mai pregătit.
Ai așteptări imediate de la tine sau îți oferi timp?
Am tendința de a fi foarte exigent cu mine. Tipologic sunt o fire perfecționistă, țin la rigoare. Uneori exagerez, dar am observat că, trecând timpul, lucrurile se modifică și se așază. În parametri sănătoși, totul este combustibil pentru performanță, chiar dacă vine cu multe nopți nedormite. Pe de altă parte, oricâte reușite ai bifa pe lista ta imaginară, nu e niciodată destul, și asta poate deveni periculos. Te gândești mereu la ce urmează, când, de fapt, ar trebui să înveți să te bucuri mai mult de ceea ce a fost, fără a trăi în trecut, și ce este. Ce este frumos la meseria asta este îmbinarea între meșteșug și inefabil, ceva diferit de la seară la seară. Pariul este ca meșteșugul să fie mascat, să nu se simtă “cusătura”, publicul să vadă versiunea cea mai bună, deși tu, actor, ai trecut prin “n” variante până ai ajuns la ea și ți-ai însușit-o.
„Sunt un criminal și un tată de familie”, la Teatrul Metropolis
Relația cu Alejandro Durán pare că devine una însemnată. Sunteți la al doilea spectacol împreună.
Îmi pare atât de bine că ne-am și împrietenit. Caut și pe scenă și în viață adevărul și sinceritatea. Ne-am cunoscut atunci când i-am văzut spectacolul de licență cu “Agamemnon” de Rodrigo Garcia. Am început să lucrăm la piesa “Pacea eternă” de Juan Mayorga, în cadrul programului 9G al Teatrului Național din București și mi-a plăcut că, deși avea multe momente de siguranță de sine și știa foarte bine ce vrea de la o anumită scenă sau personaj având o viziune regizorală profundă și competentă, era foarte onest atunci când nu avea o rezolvare și dorea de la noi o propunere. Căutarea asta sinceră împreună ne-a făcut să ne înțelegem foarte bine profesional și ne-a consolidat relația, asfel încât la piesa de acum, împreună cu un alt prieten bun al nostru, actorul Denis Imbrescu, am ajuns să fim un grup extrem de omogen, o singură entitate în care fiecare e deschis la ideile și emoțiile celuilalt. Totul este despre a spune povestea în cea mai bună formă a ei, nu e despre tine, actor sau regizor. Abandonarea egoului e importantă pe scenă, în viață.
Spectacolul vostru are o precizie a construcției și o dinamică care nu prea mai lasă loc de ego-uri sterile…Probabil că profunzimea lui Alejandro vine și din adevărul “citirii” intime a întâmplării scenice, al unei perspective mai mult decât personală. Stând de vorbă cu el îmi revela o realitate columbiană a arbitrarului și a abuzului, cu momente de cruzime umană, unde violența extremă devine regulă. Oricum, sper să continuați să “creșteți” împreună și să vă validați reciproc. Ai putea identifica o anumită replică despre care crezi că ar individualiza personajul tău?
Nu atât o replică, cât lejeritatea de a vorbi cu atâta obiectivitate despre atrocități inimaginabile, asta provoacă spaima. Asta este realitatea în care el trăiește, pentru el este doar o altă zi la serviciu. Te îngrozește posibilitatea existenței unor astfel de oameni chiar în apropierea ta. Capacitatea noastră de a îndeplini multiple funcții, de a avea atâtea trăiri și gânduri de multe ori antagonice, se ramifică în mai multe direcții și asta te cam îngrijorează. Un exemplu este povestea fetiței omorâte de echipa lui. În dualitatea lui înfricoșătoare, personajul are parcă și o urmă de regret, faptul că fetița era acolo cu tatăl nu se putea evita în fatalitatea lui, nu putea lăsa martori, e jobul lui. Replica ar fi: “Din păcate au intrat în casă peste el fix când își adormea fiica și îi pregătea un terci de mango. O fetiță extraordinară, n-a avut nicio reacție, nici măcar n-a plâns când i-am tăiat gâtul tatălui ei”.
Simți în prezentul artistic general o presiune a nevoii de mesaj obligatoriu și, uneori, ostentativ? Propunerea voastră de acum reușește să ocolească tipul ăsta de capcane.
Cred ca este vorba despre maniera în care o faci. Sigur că teatrul nu trebuie să bage degetul în ochi. De multe ori, însă, este și un răspuns organic la ceea ce se întâmplă în societate. Dar totul e ciclic și subiectiv. Eu cred mai mult în lucrul de finețe, să-l lăsăm pe spectator să-și ia singur concluziile și lecțiile de care are nevoie. Ca actori, treaba noastră este să ne punem în slujba textului și a regizorului și să spunem cât mai bine povestea. Să găsești punțile de legătură dintre structura ta umană și structura vorbelor de pe foaie, de unde se naște personajul. Pe care nu trebuie să-l judeci. Să lași “arheii” de care vorbea profesorul Ion Cojar să se alinieze în tine.
Te implici în existența cetății? Protestezi, votezi?
Votez. Am mai mers și la niște proteste. Asta nu știu dacă e bine sau rău, dar eu trăiesc oarecum într-o “bulă”, lucrurile astea cam trec pe lângă mine, sunt puțin rupt de ele. Nu am vreo înclinație și sunt și cam ignorant în privința politicului. Probabil că este și o reacție de apărare. Oricum, la mine ajung evenimentele când sunt deja agravate, neavând televizor de câțiva ani, și, uneori involuntar, sunt foarte selectiv cu informația pe care o las să ajungă la mine.
În spectacolul „Sunt un criminal și un tată de familie”, de la Teatrul Metropolis
Ai făcut film în ultima perioadă. Ești în căutarea unor roluri anume?
Din fericire a fost un an bogat în privința filmului, a fost și o dorință a mea dintotdeauna ce pare că începe să se materializeze. Dar nu am un rol anume pe care-l aștept, încerc să rămân cât mai “sănătos” în zona dorințelor și sunt lucruri din exterior pe care nu le poți dirija. Sunt roluri care, oricum, nu vor veni niciodată. Mă axez pe ce pot controla și pe a face cât mai bine pot din ceea ce primesc la momentul respectiv.
Am tendința de a fi foarte exigent cu mine. Tipologic sunt o fire perfecționistă, țin la rigoare. Uneori exagerez, dar am observat că, trecând timpul, lucrurile se modifică și se așază. (Vlad Brumaru, actor)
Fotografii: Ionuț Dobre, Andrei Runcanu, Andrei Gîndac
