În acest an, Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu au participat la „Dialoguri necesare”, eveniment organizat de revista „Cariere”, vorbind despre iubire ca resursă a transformării şi a împlinirii. Ce au spus marii noştri filosofi?
Un articol de Andrei Crăciun|10 iulie 2017
Andrei Pleșu despre iubire
Multe doamne ne-au spus că cel mai slab capitol din carte (n.r. – Dialoguri de duminică, Humanitas, 2016) este acela despre iubire.
Cuvântul iubire e un pic abuzat. (…) Pe mine mă scoate din minți cuplul ‘I love you’ – ‘I love you too’ (n.r. – Te iubesc/ Și eu te iubesc). Asta a ajuns în filmele americane un fel de ‘How are you?’ (n.r. – ce mai faci?). Nu mai înseamnă nimic, e o comunicare gata făcută. E o formă. Mă scoate din minți clișeul ăsta devenit o oarecare formă de politețe.
Când se spune cuvântul iubire (…) e o bătaie de pleoape, toți știm că iubirea ne transformă și ne împlinește. Chiar și cine nu citește Biblia știe Corinteni, 13: iubirea toate le suferă, nu știu ce…
Există o mitologie, o aură a iubirii, eu nu zic nemeritată. Dar care vine să paralizeze inclusiv experiența. Dacă începi să iubești având în minte toate astea, te comporți drăgălaș. Și eu cred că iubirea e ceva infinit mai grav, mai complicat, și cu trimiteri mult mai sobre.
Marile iubiri nu pot fi supuse unui proces de învățământ, dar nici nu pot fi idealizate, trăite ca o obligație perpetuă (…).
Îmi aduc aminte de o vorbă a domnului Noica (…), care ne spunea: dragă, pentru viața interioară, a spiritului în general, condițiile bune sunt proaste. (…) Dacă ai o căsnicie extraordinară, surâzi bovin și moțăi.
Andrei Pleșu
Sunt forme de iubire care îți iau mințile, incandescente, în care nu mai ești tu. (…) E bine să nu idolatrizăm un concept împotriva căruia a scris Pascal un text, și anume iubirea oarbă. (…) Ideea că iubirea e doar un fel de inflamație bruscă, nu e chiar definiția corectă, spune Pascal.
Inima e socotită locul în care funcționează cunoașterea. (…) Iubirea ce e esențialmente? E o ieșire din tine către altul. E invers decât dorința, spune Ortega. (…) Iubirea e să te duci tu dincolo, să te lași confiscat. (…) E dincolo de individ iubirea. Ori și cunoașterea e tot așa. Cunoașterea adevărată e deschidere totală către obiectul pe care vrei să îl cunoști. (…) Iubirea ca ieșire din tine seamănă cu procedura de care ai nevoie ca să cunoști. (…) Iubirea profită când cunoașterea sporește.
Cunosc oameni care sunt îndrăgostiți de ei înșiși (…), totul e beton (…), și nu totdeauna sunt foarte iubiți. (…) Ca să îi faci un bine cuiva trebuie întâi să renunți la tine. (…) Pentru un act de caritate e nevoie de uitare de sine.
Faptul că femeile sunt sensibile la retorica atacatorului, la vraja lui, la vrăjeala lui, e o calitate a lor. (…) E o calitate rară a feminității – să fie disponibilă la acest nivel.
Un bărbat trebuie să facă și el ceva. (…) La o femeie, a fi e deja o virtute extraordinară.
Gabriel Liiceanu despre iubire
Nimeni nu te pregătește pentru meseria de om, deși e limpede că e lucrul constant cu care avem de-a face de când ne naștem și până murim. Meseria de om în lume e cea mai grea meserie, n-am spus-o eu, a spus Nicolae Steinhardt. (…) Nu te învață nimeni ce e iubirea, ce e frica, ce e toleranța, ce e moartea și toate celelalte noduri ale vieții umane. (…) Și atunci, și discuția asta, ‘ce e iubirea?’, va face parte din această întrebare: dacă cea mai grea meserie e meseria de a fi om în lume, atunci iubirea este nodul central al acestei meserii.
Susține cu un Like jurnalismul cultural!
Tot ce spuneam eu despre iubire în sublim, tu treceai în deriziune, ceea ce le-a supărat foarte tare pe doamne.
A iubi nu se reduce la a iubi un partener de celălalt sex. (…) Dacă avem în minte doar asta ratăm spectrul larg. (…) Speciile iubirii sunt vaste. Există și iubirea de animale, și iubirea de opere de artă, există o grămadă de pasiuni pe lumea asta.
Gabriel Liiceanu
Pasiunile se duc la perechea iubire-ură. Acolo fierbânțeala ființei noastre este maximă.
Ne aflăm pe teritoriul sentimentelor paroxistice. Iar iubirea este vârful acestor sentimente.
Noi trăim înăuntrul iubirii o formă de criză continuă (…). Febra, despre febră e vorba, o febră psihică. (…) Este un păcat pur și simplu să nu reușești să te așezi în extremele temperaturii psihice?
Aflăm că iubirea absolută este utopie. (…) Totul este întâmplare, un tip de hazard la care am fost supuși. (…) Trăim într-un spațiu al căderii, trăim într-un relativ perpetuu (…). Dar nu cumva iubirea nu e tocmai nostalgia absolutului? Toți vrem să experimentăm absolutul dinăuntrul căderii noastre. Și iubirea ne ține această iluzie în față.
Orice discurs despre speciile iubirii o să scoată în prim-plan iubirea erotică. (…) Ca să fie posibilă iubirea de altul e nevoie întâi de toate de iubirea de sine. (…) Iubirea de sine e punctul de lansare către orice iubire. Trebuie să te simți bine cu tine. Trebuie să te simți bine în hotarele eului tău, ca să poți să te deschizi și să primești în aceste hotare pe altul. (…) Un om care nu se iubește pe sine nu se poate deschide. (…) Simțiți-vă bine cu voi! Doar așa putem începe! Dacă nu mă iubesc, dacă nu mă plac, n-am să pot să ajung la nicio formă de deschidere. (…) Dacă ești acrit, te va măcina mereu acest urât de tine însuți.
Sexul e rădăcina vieții. Împărtășim cu toată lumea animală acest instinct. (…) Erotismul este sexualitatea domesticită la nivelul speciei umane. (…) Dacă sexul ajunge să se scalde în spiritualitate datorită erotismului și mai ales datorită dragostei, înseamnă că lui i se adaugă ceva la nivelul culturii, la nivelul inteligenței.
Se petrece o vrajă în cadrul iubirii ca iubire, care a depășit sexualitatea brută. Și vraja asta este datorată cuvântului.
Nu știți ce ravagii se pot face povestind unei femei filosofia lui Kant, a lui Platon, într-o plimbare sub tei.
Faptul că femeile sunt sensibile la retorica atacatorului, la vraja lui, la vrăjeala lui, e o calitate a lor. (…) E o calitate rară a feminității – să fie disponibilă la acest nivel. (Andrei Pleșu)
