CRONICĂ DE FILM Fără a fi inovator, „Pororoca”, al treilea lungmetraj al regizorului Constantin Popescu, este totuşi un film solid, intens, în care Bogdan Dumitrache face probabil cel mai puternic rol al său de până acum.
Un articol de Ionuţ Mareş|17 ianuarie 2018
Scris și regizat de Constantin Popescu (autorul lungmetrajelor „Principii de viață” și „Portretul luptătorului la tinerețe”), „Pororoca” se înscrie în seria de filme ale Noului Cinema Românesc în care un eveniment neașteptat dă peste cap viața unui cuplu sau a unui protagonist, de obicei din clasa urbană de mijloc, și declanșează o investigație morală cu consecințe imprevizibile (două din cele mai recente exemple notabile sunt „Bacalaureat”, de Cristian Mungiu, și „Un etaj mai jos”, de Radu Muntean).
În „Pororoca”, premisa, devoalată la doar câteva minute de la începutul filmului, este dispariția unuia din cei doi copii ai cuplului format din Tudor (Bogdan Dumitrache, impunător) și Cristina (Iulia Lumânare, foarte bună), într-o lungă secvență atent coregrafiată în care tatăl își scoate băiatul și fata la joacă în parc.
În debutul filmului, regia sugerează ordine, liniște, stabilitate, chiar repetitivitate (o alee din parc filmată la fel în două momente diferite), în acord cu viața normală a unei familii. O desfășurare firească de încadraturi și poziționări ale camerei, adaptate mai curând fiecărei situații narative, fără a se întrevedea niciun dispozitiv regizoral care să-și dorească imediat atenție sau să intimideze spectatorul: cadrele largi, fixe, alternează cu prim-planuri în dialoguri sau cu câte un discret traveling.
Scopul este de a apropia spectatorul de membrii familiei, de a-l atrage în viața acestor oameni obișnuiți, dar și, bineînțeles, de a pregăti – dramaturgic – lovitura care nu întârzie să apară. Fidel unor principii ale cinema-ului realist (practicate și în precedentele două lungmetraje), Constantin Popescu se folosește de durata lungă a celor doar câteva cadre (unul e o filmare de la distanță, în care personajele se disting cu greu; altul îl are în centru, în plan general, pe protagonist) din secvența dispariției fetiței pentru a crea suspans: insistența nefirească asupra momentului pune în alertă spectatorul, îi solicită atenția și sugerează că ceva iminent se va întâmpla.
Odată cu acest declic narativ, în urma căruia tatăl devine tot mai panicat, și aparatul de filmat își schimbă „starea”: îl urmărește de foarte aproape pe Tudor în timp ce acesta își caută fata (bâțâindu-se fără reţinere în spatele lui atunci când protagonistul coboară și urcă o pantă pentru a vedea dacă nu cumva copilul a căzut în lacul din apropiere). Siguranţa de până atunci – deopotrivă a personajului şi a regiei – este aruncată în aer.
Imediat devine şi mai clară miza lui Constantin Popescu: el radiografiază, cu răbdare, efectul pe care drama îl are asupra cuplului, dar mai ales asupra tatălui, a cărui stare psihică se degradează până la graniţa firavă cu paranoia, cu urmări neaşteptate. Iar pentru a reda intensitatea durerii, a aşteptării şi a mustrărilor de conştiinţă pe care le trăieşte Tudor (şi pe care Dumitrache le joacă impecabil), Constantin Popescu îşi ia cât mai mult timp – o bună parte din a doua jumătate a acestui film de două ore şi 30 de minute (dar pe care regizorul spune că şi l-ar fi dorit şi mai lung) e construită din secvenţe cu tatăl singur în casă (un elegant apartament de la ultimul etaj al unui bloc, cu terasă) sau în parc, dar şi cu discuţii cu poliţistul responsabil de caz sau cu urmărirea unui bărbat aparent suspect.
Iar dacă până atunci camera de filmat se ţine de cele mai multe ori la o oarecare distanţă de personaje, din acest moment este tot mai des aproape de chipul protagonistului, urmărindu-i transfigurarea de tată îndurerat. Este redată astfel şi stilistic (auto)izolarea lui Tudor de cei din jur şi accentuarea derivei sale emoţionale şi psihologice.
Această transformare a tatălui vine la pachet cu o transformare a filmului într-un thriller-anchetă (impresie dată şi de designul coloanei sonore, cu o serie de zgomote indicibile ameninţătoare care însoţesc unele cadre exterioare, într-un film, altfel, fără muzică), dar şi cu câteva planuri uşor forţate (ca cele, simbolice, cu Tudor jucându-se cu un căţel pe care i-l cumpără fiului sau stând în ploaie pe marginea terasei de la apartament), şi unele stridenţe în dialoguri (de pildă, cel telefonic dintre soţul rămas la Bucureşti şi soţia plecată cu băieţelul lor la Constanţa, la părinţii ei).
Fără a fi inovator, „Pororoca” este totuşi un film solid, intens, care îl consacră pe Constantin Popescu printre regizorii importanţi apăruţi după 2000 şi care îi oferă lui Bogdan Dumitrache şansa de a face probabil cel mai puternic rol al său de până acum.
„Pororoca” poate fi văzut de vineri, 19 ianuarie, în cinematografe, fiind distribuit de Bad Unicorn.
