Ziarul Metropolis vă invită la duelul cărţilor. În fiecare lună, alegem două dintre cele mai importante volume recent apărute în România şi le punem la luptă faţă în faţă. Cel care va câştiga confruntarea va fi declarat cartea lunii.
Un articol de Monica Andronescu|28 februarie 2018
Am ales pentru acest final de februarie, deloc întâmplător, două cărți care au în centru două personalități feminine teribile. În pragul lunii martie, o lună dedicată feminității, cele două volume, unul publicat la finalul anului trecut și unul la începutul lui 2018, aduc în prim-plan două figuri feminine total opuse, care trăiesc în lumi total diferite, în care trebuie să se lupte cu demoni diferiți, dar care au în comun o forță și o tenacitate extraordinare, chiar dacă puse în slujba unor scopuri cu totul diferite.
„Eu voi fi ultima. Povestea captivității mele și lupta mea împotriva statului islamic” de Nadia Murad, publicată la Editura Polirom, și „Gala – Dalí” de Carmen Domingo, publicată la Humanitas Fiction. Una dintre ele, povestea adevărată trăită și scrisă de o yazidită care a trecut prin iadul ISIS, la început de secol 21; cealaltă, biografia ficționalizată a unei femei care, prin personalitatea ei, a marcat puternic opera unuia dintre cei mai importanți și controversați artiști ai secolului 20. Nu pentru scriitură am ales de data asta cele două cărți, ci pentru povestea cu totul aparte a fiecăreia dintre cele două femei. Și pentru a compara – cât de ironic e! – faptul că începutul de secol 20 pare mai civilizat și mai puțin atroce decât cruda civilizație a începutului de secol 21, când copiii mor în Siria, femeile sunt violate și vândute ca sclave sexuale, în timp ce o lume întreagă își vede mai departe de goana ei zilnică. Ar fi și cumva nedrept să compari scriitura unei yazidite, crescută într-un sat din Irak, „departe de lumea dezlănțuită” (deși povestea ei sună impecabil și ar fi atât de bine să fie pură ficțiune, nu viață trăită…), cu romanul biografic, scris de o jurnalistă și o scriitoare din Barcelona, cu studii de filologie hispanică. Însă pentru că s-au nimerit amândouă pe piață, cam în același timp, mi s-a părut interesant să așez față în față două chipuri atât de diferite ale feminității, două civilizații care privesc femeia atât de diferit.
În iadul ISIS
„Eu voi fi ultima. Povestea captivității mele și lupta mea împotriva statului islamic” de Nadia Murad (și Jenna Krajeski) are densitatea unui roman, e scrisă cu furie și, în același timp, cu o extraordinară atenție la detalii, fiind, dincolo de povestea teribilă a unei femei (de fapt, a zeci de femei), o superbă introducere în cultura yazidită, o comunitate tot mai mică, a cărei civilizație ar trebui protejată și introdusă în patrimoniul universal. Printre zecile de romane și povești care apar permanent pe piața de carte internațională, într-o lume însetată de senzațional, o astfel de poveste „senzațională”, dar, din păcate, adevărată, filmică, ce depășește cu mult ficțiunile de la Hollywood, e cu atât mai prețioasă.
E prețioasă pentru că pune degetul pe teribilele atrocități care se întâmplă la un pas de noi, la un pas de indiferența cu care ne bem cafeaua în fiecare dimineață, ignorând că undeva, nu departe de noi – căci ce mai înseamnă „departe” în secolul 21 – zeci de femei sunt tratate ca sclave sexuale și torturate cu o cruzime care ne depășește imaginația; e prețioasă pentru că ne pune în față oglinda și ne face să ne gândim – chiar și egoist – că mâine tot edificiul confortului nostru s-ar putea răsturna și lumea noastră s-ar putea dărâma pur și simplu într-o dimineață, așa cum s-a întâmplat cu micuțul sat din Irak, în care totul părea să fie bine așezat de secole și greu de zdruncinat. E prețioasă pentru că deschide o perspectivă minunată asupra unei civilizații vechi, în care regulile sunt stabilite de secole, în care membrii comunității nu se pot căsători decât între ei, iar convertirea la yazidism nu este permisă, îl venerează pe Melek Taus, un înger trimis de Dumnezeu pe pământ și care a luat forma unui păun, și cei mai mulți trăiau liniștiți și munceau pământul. Un superb rezumat al credinței yazidite, oferit de autoare pe câteva rânduri, sună așa: „Credința noastră stă în acțiunile noastre. Primim străini în casele noastre, le dăm bani și mâncare celor care nu au și priveghem trupul unui om drag înainte de înmormântare. Chiar și a fi un elev bun sau a fi blând cu soțul tău ori soția ta e un act egal cu rugăciunea. Lucrurile care ne țin în viață și care le permit oamenilor săraci să-i ajute pe alții, precum pâinea, sunt sfinte.”
Nadia Murad își spune povestea cu simplitate și cu mult curaj – căci este nevoie de curaj să retrăiești tot ce a trăit ea, să îți vezi familia împușcată, să alegi să trăiești – dincolo de tentația sinuciderii – fiind violată și torturată zilnic de bărbați din ISIS, să reușești să evadezi, înfruntând posibilitatea unor pedepse cumplite și să înfrunți apoi posibilitatea ca propria comunitate să te respingă pentru că – nu-i așa?! – prin violurile repetate ți-ai pierdut curățenia… Și să alegi în ciuda a tot și a toate să trăiești, să mergi mai departe și să lupți, spunându-ți povestea în fața lumii întregi. Și iată cum sună – pus pe hârtie, în broșura ISIS, și justificat prin versete din Coran, pe care ISIS le folosește selectiv, așteptându-se ca susținătorii săi să le interpreteze literal – iadul unei sabaya (sclavele sexuale). „Sabaya pot fi făcute cadou și pot fi vândute după bunul plac al stăpânului, pentru că sunt doar o marfă. Există reguli pentru o sabaya care rămâne însărcinată (nu poate fi vândută) sau căreia îi moare stăpânul (este distribuită ca parte din averea sa). Un stăpân poate face sex cu o sclavă prepuberă, dacă este aptă pentru contact sexual, iar dacă nu e, atunci e suficient să vă bucurați de ea fără contact sexual.”
Acesta este iadul ISIS, într-un început de secol 21, în care, în partea asta de lume, deocamdată ne întrecem în viteza telefoanelor mobile și ne savurăm liniștiți cafeaua pe o terasă însorită. Iar Nadia Murad e o eroină pe care o privim cu un amestec de admirație și spaimă și de la o oarecare distanță, pe care instinctiv, din nevoia de autoprotecție o așezăm între noi și ea, citindu-i povestea și asimilând-o cumva, la limita cu ficțiunea… pentru că așa e mai safe.
Din Rusia în inima suprarealismului
De partea cealaltă, Gala… Rusoaica seducătoare, cu o biografie incertă, care i-a fost soție lui Paul Éluard și apoi i-a devenit muză, soție și tot lui Salvador Dali. Romanul lui Carmen Domingo, „Gala-Dalí” pentru care ea spune că s-a documentat patru ani, e o lectură seducătoare, plăcută, lejeră. Și, cum trăim într-o lume tot mai însetată de biografii celebre, povestea aceasta de la început de secol 20, tulburătoare, lăsând deoparte neliniștile aduse de război, concentrându-se numai asupra destinului unei femei care pare să plutească pe deasupra lucrurilor, alegându-și întotdeauna traseul – cu ajutorul cărților de tarot – în așa fel încât drumul să-i fie neted, nu poate fi decât un succes. Reconstituind o biografie care are, se pare multe umbre și multe necunoscute, mai ales în anii copilăriei și adolescenței din Rusia ai Galei, romanul „Gala – Dalí” are meritul că oferă o călătorie superbă în inima… suprarealismului.
În legătură cu originile Galei, pe numele ei Elena Dimitrievna Diakonova, există mai multe variante. În diferite biografii, ea se naşte în 1893 la Vieuille, la Kazan sau la Moscova. Se spune că ar fi fost crescută de un tată adoptiv, un avocat bogat, dar într-o altă versiune, tatăl bun dispare în Siberia pentru a căuta aur. Iar într-o altă versiune, ar fi fost fiica unor ţigani chirchizi, a cărei familie a trăit o viaţă tumultoasă în Urali, căutând aur… Însă Carmen Domingo alege o variantă mai cuminte… Și-și începe povestea la vârsta la care Gala are 18 ani, locuiește în Moscova, are un tată adoptiv care-o adoră și-i dă sfaturi pe care le va urma toată viață, și, pentru că are probleme serioase cu plămânii, este trimisă la un sanatoriu în Elveția. Aici începe totul. În sanatoriul din munți unde-l întâlnește pe Paul Grindel, care avea să devină Paul Éluard, el însuși bolnav, la acel moment. El o va lua de soție și-i va deschide drumul spre Paris…
Romanul surprinde în mare parte personalitatea extraordinară a Galei, femeia excentrică, obsedată de propria libertate, marcată de ezoterism – căci niciodată nu se despărțea de cărțile ei de tarot și în fiecare zi le cerceta semnele – suspectată de schizofrenie, exercitând un magnetism teribil asupra bărbaților, de un egoism feroce. Sexualitatea excentrică a boemei pariziene, în care totul era permis, strania relație sexuală cu Dalí, la începutul relației lor, pe plaja din Spania, felul cum s-a insinuat devenind parte din el, din opera lui, din ființa lui, acea relație androgină care-l făcea să declare: „Semnându-mi opera Gala-Dalí, nu fac decât să spun un adevăr vital, pentru că eu nu aș fi existat fără sufletul meu pereche, Gala” – toate sunt bine surprinse în biografia publicată la Humanitas.
Gala a fost stăpână pe propria viață și absolut obsedată să controleze totul și să nu fie niciodată controlată de nimeni, obsedată de bani și de sex, cu totul diferită de femeile acelei perioade și de aceea atât de invidiată, admirată și dorită… Pentru că întreaga ei ființă era un amestec de excentric, ezoteric și forță de a domina. Fără ea, cu siguranță, opera lui Dalí ar fi fost altceva… Însă în final, marele ei dușman, pe care n-a reușit nici să-l seducă, nici să-l învingă, a fost timpul, acel timp care, inevitabil a purtat-o spre moarte. Iar capitularea finală e surprinsă într-un pasaj superb:
„Vreau să fiu singură. Vreau să fiu din nou eu însămi. Vreau să iau din nou acel tren din Moscova și să ajung din nou în Occident… Timpul fuge, rămân fără el, mă diluez și nici măcar eu nu mi-am dat seama… ce să fac, cum să mă agăț de ceva pentru a rămâne aici pentru totdeauna… ce să fac când moartea îmi va vorbi, iar eu nu voi putea nici măcar să-mi întorc fața de la ea. Bătrân răsfățat și smintit, du-te tu cu ea! Lasă-mă pe mine să mă bucur de viață… Nu vreau decât să fiu în lume, nu mai visez la nimeni și la nimic. Să fiu… să fiu… nu mă gândesc decât să fiu aici.”
Decizia
Pentru forța copleșitoare cu care-și spune povestea, înfruntând lumea și având curajul de a dezvălui toate ororile prin care a trecut, pentru talentul cu care vorbește despre comunitatea din care provine, pentru superbele culori în care înfățișează viața din micuțul sat din Irak, Ziarul Metropolis declară „Eu voi fi ultima. Povestea captivității mele și lupta mea împotriva statului islamic” de Nadia Murad (și Jenna Krajeski), apărută la Polirom, câștigătoare a duelului și cartea lunii februarie.
